I can't help but want you (boyxboy)

7

— Tu ai întrebări? Mă roade mai mult pe mine curiozitatea cum naiba ai realizat. Era chiar atât de evident și eu nu sunt în stare să mă deghizez normal? Mă simt încurcat, îi răspund după câteva secunde.

— Nu te interesează de ce te-am urât?

— Și aia, vezi. Am mai multe întrebări, răspunde-mi tu primul.

Își trece degetele prin păr, dar fără să rupă contactul vizual. Un zâmbet discret i se afișă pe buze, de parcă nu ar fi evident.

— Ai aceeași înălțime, am observat și semnul din naștere, culoarea la ochi și chiar vocea. Inițial eram convins că doar încurc, dar când am ajuns la tine acasă și am avut șansa să te văd mai bine în lumină – am realizat că nu m-am înșelat deloc. Teoretic ne cunoaștem, ar și explica de ce brusc îți păsa de starea mea, ia inițiativă și-și explică partea.

— Mă sperii, cât de atent ești la detalii.

— Nu sunt atent, însă cum am mai menționat – tu mi-ai captivat atenția din prima zi în care te-am văzut, a fost inevitabil să nu observ aceste lucruri mărunte. Nu te-ai întrebat niciodată de ce te uram? De fapt m-ai întrebat.

— Bine, de ce mă urai?

— Prima dată nu te suportam deoarece venisem mai târziu și am surprins un fragment din conversația ta cu directorul. Te-ai comportat foarte nesimțit cu el, iar acest amănunt mi-a adus aminte de cum se comportă și tipul care ieri mă lovise. Cumva amestecasem acele sentimente repulsive pentru el cu indiferența mea pentru tine și a ieșit asta. Plus că nu m-am luat de tine degeaba, puteam să mă prefac că nu exiști, însă ai ceva aer, ambianță interesantă și se vedea că este vorba mai mult decât de un simplu profesor cu trăsături generoase și gusturi oribile în spatele unor haine. Eram curios.

— Curios? Doar pentru că semănam cu tipul ăla dubios nu ai venit la ore? Nici măcar nu văd asemănarea, 3 de-alde mine cântăresc cât el.

Un chicotit îi părăsi buzele.

— Nu semeni. A fost doar o asumare prostească, atâta tot. Iar când te-am revăzut și nu aveam habar că ești tu, m-a atras cât de mult semeni cu tine și faptul că tu și așa zisul profesor de engleză împărțiți aceeași ambianță, dacă pot spune asta. Plus că ești genul meu de bărbat.

— Genul tău de bărbat? Atât de mult îți plac?

— Îmi place cum gemi în pat, rosti cuvintele cu încredere, făcându-mă să zâmbesc jenat.

Era atât de direct și răspundea atât de sincer la întrebări, fără să ezite prea des și mult încât mă speria. Dacă nu voia să-mi spună ceva – cum ar fi în ce fel de căcat este băgat – mi-o spunea direct, dacă puneam o întrebare jenantă îmi răspundea fără să aștepte de două ori, dacă îi ziceam pur și simplu orice – era sincer, iar asta mă punea pe dubii. Știa ce să zică și ce să ascundă, dar oare era bun la mințit? Oare cât de multă încredere poți avea într-un om ce spune totul pe față, chiar dacă până acum nu a răspuns neîntrebat.

— Atunci o să aștept cu tot entuziasmul data viitoare când tu vei fi cel care îmi va geme numele, îl fixez privirea, un zâmbet afișându-se pe chipul meu, deși eram ușor înflăcărat.

Îmi aruncă o privire scurtă și pufni scurt amuzat, dându-și ochii peste cap.

— Deci, domnule profesor, ce aveți de spus? Cum s-a ajuns în astfel de situație? face aluzie la faptul că era rândul meu să dau din gură.

Și ce i-aș putea zice? Nu sunt convins că tatei i-ar plăcea să afle că cineva știe de ce se întâmplă cu adevărat, în special pentru că Leo părea să nu mă știe deloc pe mine, astfel că m-aș putea folosi de oportunitate ca să mai slăbesc gravitatea situației.