I can't help but want you (boyxboy)

14

— Îi las să copieze liber, deoarece m-am săturat să îi văd cum încearcă pe ascuns.

Observam cum își ținea doar palma nevătămată în față, pe cea cu bandaje ascunzând-o în buzunar într-un mod discret. Știa că aveam de gând să pun întrebări, dar cumva voia să schimbe subiectul, încât să mă facă să uit de el. 

— Mă mir cum tatăl tău te lasă încă să predai aici, surâse.

— Am doar o clasă, nu e așa mare impactul… plus că încerc, nu vezi?

— Da, profesorul Chris, cel mai genial profesor care nici nu-și știe numele fals.

Acum că a adus vorba, chiar uitasem să-l verific. 

— Mhm, nu știu atât de multe lucruri, ai dreptate, zic aruncându-i o privire. Nu știu nici engleza bine, murmur și îmi cobor palma într-un mod nu foarte evident. Nu știu nici să mint bine. Dar nici nu știu ce s-a întâmplat cu mâna ta.

Îi scot mâna din buzunar și îmi trec gingaș degetele peste materialul subțire al bandajului. Și-o smulge rapid, privindu-mă frustrat.

— Oamenii nu pot ști tot, zice punând accent pe ultimul cuvânt.

— De ce te ambalezi atât de rapid? Chiar sunt curios, îmi ridic privirea spre chipul său, observând frustrarea conturată în privirea sa.

— Nimic pentru ce să fii curios, înghite în sec. Doar am căzut de pe scări.

Îmi dau ochii peste cap, fiind deja sătul. A reacționat fix așa când am adus vorba și despre tatuaj sau când l-am întrebat dacă mai are probleme cu oamenii ăia. Mă mințea și garantat are probleme în continuare.

— Nu mă minți?

— De ce aș face-o? întreabă calm.

Îi iau iarăși palma în a mea. Era un bandaj pus neglijent și stângaci, probabil chiar de el singur. Câteva pete de sânge încă îi murdăreau pielea, iar faptul că și marginile mânecelor sale erau ușor înroșite, mă făcea doar să cred că rana era încă deschisă. 

— De ce nu ai fost la spital?

— Am fost, mă minte.

— Nu sunt idiot.

— Păcat, îngână.

Răsuflu lung.

— Te comporți atât de copilărește. Se poate infecta, măcar ce fel de rană este.

Își trage iarăși mâna din a mea.

— Doar niște zgârieturi, nu are importanță. N-am fost că nu am timp.

— Mai este jumătate de oră, reușim să ne ducem până la cel mai apropiat spital și să ajungem la următoarea oră la timp.

— Sunt doar niște zgârieturi, calmează-te, îmi comentează dezinteresat.

Îmi trec degetele prin păr. Era încăpățânat? Fără cusur. Abia așteptam să își facă detectivul ăla treaba, îl sunasem, dar era ocupat cu altceva și abia mâine își începe treaba. Voiam tot să știu.

Poate eram prea paranoic, însă mă frustra la maxim să nu știu nimic. Plus că iarăși mă mințea, deși nu este ca și când este obligat să-mi spună ceva…

— Ți-e frică de medici sau ce?

— Mi-e frică de dracu. Nu-mi trebuiește, asta e, pufnește lung.

— Nici nu am habar dacă să te cred dacă sunt doar niște zgârieturi, îi replic.

— Nu mă crede, ce-mi pasă.