Îmi trec degetele peste zidul rece, pierzându-mă cu privirea în valurile învolburate ce se izbesc furioase de pilonii de susținere ce țin podul în picioare. Mă împing în mâini, urcându-mă pe zid. Trag aerul rece al nopții în piept și închid ochii, încercând cu disperare să-mi eliberez mintea.
Sunt confuză, iar mintea îmi este vraiște. Chiar sunt doar o curiozitate pentru el... Mi-a interzis să-l iubesc, să am sentimente pentru el, dar... Cum pot lăsa o persoană pe care nu o iubesc să mă țină de mână, să mă sărute, să mă atingă? Cum? Cum își poate închipui că nu am sentimente pentru el? Că nu o să mă îndrăgostesc de cel care-mi face ziua mai frumoasă cu un singur zâmbet. Că nu m-am îndrăgostit deja de el..
La naiba! M-am săturat să mă mint că îmi este indiferent. Sunt îndrăgostită până peste cap de el! M-am îndrăgostit de o iluzie, de o perfecțiune pe care mi-am imaginat-o.
Mă așez pe zid, având senzația că nu mă pot ține în picioare. Acum chiar mă aflu pe marginea prăpastiei. O singură mișcare, o clipă de neatenție mă va arunca în brațele somnului veșnic. Aș putea să sar, să mă pierd printre valurile învolburate, și știu că acum ceva timp nu aș fi ezitat să o fac, însă nu și acum. Trebuie să mă ancorez puternic de viață. Trebuie să-l protejez pe Dima, să-mi protejez familia, să-mi protejez inima...
— Nu renunța la el, nu încă.
O șoaptă adusă de vânt îmi atrage atenția, determinându-mă să deschid ochii. Privesc în jurul meu, iar privirea-mi cade asupra fetei cu rochie crem din stânga mea ce privește cu calm valurile furioase.
— Am renunțat deja, îngaim, plecând privirea.
— Inima ta încă nu a făcut-o, Aiyana, și o știi prea bine, Mira zâmbește firav, ațintindu-și privirea asupra mea.
— Sunt de-a dreptul patetică! Îmi imaginez conversații cu o persoană proiectată de mintea mea doar ca să scap de durere! îmi încleștez maxilarul, iar o lacrimă rece mi se prelinge pe chip.
Câteva secunde bune mă afund în tăcere. Tresar când simt o atingere catifelată pe brațul stâng. Îmi ridic capul și încremenesc când privirea mi se intersectează cu cea a Mirei. Privesc locul în care mâna sa îmi atinge brațul și rămân fără suflu. Pot jura că-i simt atingerea. Dar cum e posibil acest lucru? Mă încrunt și înghit în sec, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă.
— Am fost mereu alături de tine Aiyana, încă de când te-ai născut. Am fost acolo. Îți mângâiam chipul în nopțile reci în care perna-ți era udată de lacrimi amare. Știai că sunt acolo, mereu ai știut, zâmbește firav, desprinzându-și mâna de pe brațul meu.
— Tu? Tu ai fost în tot acest timp? întreb șoptit, simțind cum lacrimile mi se preling pe chip.
— Da... La început nu înțelegeam de ce am primit această sarcină. Credeam că este o pedeapsă. Să te văd cum crești treptat, să fiu martoră la iubirea pe care i-o porți mamei tale. Inima mi se rupea la gândul că eu nu am avut asemenea clipe împreună cu copilul meu, că am plecat prea devreme de lângă ea... dar apoi am realizat că nu este o pedeapsă, ci o binecuvântare. Să te privesc cum crești și să pot fi aproape de tine a fost un dar divin, pe chip îi înflorește un zâmbet firav.
Zâmbesc involuntar, citindu-i sinceritatea pură din privire. Spune adevărul, iar eu o simt. Îmi șterg lacrimile, cercetându-i chipul întrebătoare.
— De ce te pot vedea acum? întreb curioasă.
— Fiindcă o poți face doar când ești aproape de el. El e sufletul tău pereche... Mira pleacă privirea gânditoare.
— Sufletul meu pereche? pufnesc amuzată, dând negativ din cap. Nu poate să fie sufletul meu pereche!
— Te-a trădat, te-a mințit, te-a făcut să suferi, iar acesta este doar începutul. Și cu toate astea este sufletul tău pereche. Lumea are o percepție eronată asupra sufletelor pereche. Sufletele pereche nu au o relație simplă, nu e dragoste la prima vedere și nici nu e acea iubire perfectă, însă el este perfect pentru tine iar tu ești perfectă pentru el. Iubirea sufletelor pereche e cea mai pură, cea mai puternică. Iubirea adevărată te va conduce pe aripile extazului, însă pe cât de frumoasă este această iubire pe atât este de dureroasă. Te poate distruge în câteva clipe. Are puterea să scoată la suprafață cea mai întunecată latură a ta.
— Nu-i pot oferi iubire... îngaim, plecând capul.
Încuviințează ușor din cap și-mi zâmbește încurajator, întinzând mâna dreaptă. O privesc o clipă nedumerită, punându-mi apoi palma într-a sa.
Închid ochii, simțind că se învârte totul în jurul meu. Când îi deschid din nou mă aflu într-o grădină de vară. Analizez câteva secunde peisajul mirific, uimită în totalitate. Tresar când o fată trece în fugă pe lângă mine, coborând în grabă scările de piatră.
Mă încrunt când recunosc chipul fetei.
— Mira?! îi strig numele ușor, încercând să o prind din urmă.
Aceasta aleargă spre clădirea din cărămidă roșie, oprindu-se câteva clipe lângă fântâna din fața casei. Ajung în dreptul ei și-mi dau seama că privește doi copii bălai cu hăinuțe ca de rafie ce se aleargă râzând în jurul casei de mici dimensiuni.
Tresar când un cal nechează, spărgând liniștea în mii de bucățele. Pe chipul Mirei apare un zâmbet minunat în timp ce se grăbește să intre în clădire. O urmez, făcând ochii mari când dau cu privirea de un bărbat cu o privire de un albastru închis, aproape identică cu privirea lui Enzo, însă aceasta este singura asemănare dintre cei doi. Părul deschis și chipul măsliniu îi oferă o frumusețe aparte bărbatului.
— Oh, Antonio! Ai ajuns! După atâtea luni în care scrisorile au luat forma chipului tău, ești în sfârșit aici, te-ai întors la mine! exclamă Mira cu emoție în glas, alergând în brațele sale.
— Mira... bărbatul își înconjoară reținut mâinile în jurul ei, iar privirea i se încețoșează.
Bărbatul își lasă privirea în jos, amuțind câteva clipe. Se încruntă, concentrându-se asupra rochiei cu crinolină de un crem deschis ce-i acoperă corpul Mirei. Antonio își ridică capul, privind-o uimit și curios. Teama ce traversează privirea bărbatului îmi îngheață sângele în vene. Mira îi zâmbește cu lacrimi în ochi, încuviințând ușor din cap.
— Este rodul iubirii noastre. Mi-a fost atât de frică că se va naște înainte să ajungi! Încă mai avem timp. Ne putem căsători înainte să se nască. Moașa spune că va ajunge pe această lume în următoarele patru săptămâni. Mai este destul timp, Mira își mângâie pântecul rotunjit, copleșită de emoții.
— De ce nu mi-ai spus?! vocea bărbatului sună ca o șoaptă în timp ce face un pas în spate, depărtându-se de ea.
— Nu am vrut să-ți scriu despre asta. Am vrut să-ți văd fericirea de pe chip în forma ei pură, dar.. nu ești fericit, Mira pălește în timp ce-l analizează cu atenție pe cel din fața ei.
— Tatăl tău mă va ucide când va primi vestea că sunt aici. Mai bine muream în război decât să mor de mâna lui! se albește la față, speriat de moarte.
— Nu știe și nici nu va afla. Acesta este secretul nostru, secretul fericirii noastre! Mira îi zâmbește încurajator.
Un copilaș bălai se apropie de ei, poposind câteva clipe, nehotărât. O privește pe Mira încruntat și pleacă privirea câteva secunde. Rușinat, se apropie de Antonio, prinzându-i mâna într-o strânsoare fermă. Mira îl privește cu drag, înclinând capul într-o parte.
— Este nepotul tău? Mira întreabă brusc, încercând să-și păstrez zâmbetul pe chip.
— Domniță Mira! Este o onoare să ne vizitați, o femeie cu păr bălai își face apariția lângă ei.
— Mamă! copilașul o ia la fugă, izbindu-se de poalele rochiei simple și ponosite.
— Ne cerem scuze, nu am știut că veniți. Antonio nu s-a așteptat ca însăși domnița să aducă recompensa. Fiul nostru probabil că v-a deranjat. Îmi cer iertare, domniță! femeia se apropie mai tare de ei, ținând copilul în brațe.
Mira încremenește, întorcându-și privirea asupra lui Antonio. Îi caută privirea disperată, dar bărbatul pleacă capul în timp ce femeia îmbrăcată în haine simple își încolăcește un braț în jurul lui.
Lacrimi fierbinți încep să se se prelingă pe chipul Mirei, lăsând dâre de sânge umplute de durere și regret. Pleacă capul neputincioasă și-și mângâi delicat pântecul, zâmbind amarnic. Femeia o privește speriată, dând să o apuce de braț. Mira face un pas în spate, privindu-l disperată pe Antonio, care-și ridică capul, încruntat, privind-o neputincios.
— Îmi pare rău... Antonio șoptește cu glas frânt, aruncându-i o ultimă privire Mirei.
Îi întoarce spatele, apucând-o pe femeie de braț. Intră grăbit în casa de cărămidă, fără a mai privi înapoi. Mira rămâne nemișcată secunde bune, lovită crunt de realitate.
Rămân fără suflu când fata cu părul de abanos cade în genunchi, strângând iarba cu putere în pumni. Încep să fug în direcția ei, iar când sunt la doar câțiva metri de ea își ridică capul, iar privirile ni se întâlnesc.
O durere cumplită îmi străbate inima, iar când clipesc întreg tabloul pălește.
Trag aer cu nesaț în piept, privind înnebunită în jur. Răsuflu ușurată când privirea-mi cade asupra valurilor furioase în care se oglindește luna.
— A trădat viitorul pe care mi l-a promis, a trădat copilul nostru nenăscut și a profanat iubirea sacră pe care cândva mi-a jurat-o. A fost sufletul meu pereche și în ciuda trădării sale l-am iertat... glasul Mirei devine o șoaptă ce se pierde în vânt.
Privesc câteva secunde în gol, încercând să-mi revin. Mă dau jos cu grijă de pe zidul rece și pășesc ușor pe pavelele gri, îndreptându-mi pașii spre casă.
Sufletul mi se strânge de fiecare dată în care revăd cu ochii minții chipul Mirei scăldat în lacrimi.
Când ajung în fața casei și deschid ușa de la intrare descopăr cu uimire că nu se află nimeni la parter. Încep să urc scările ușor, încruntându-mă când văd ușa camerei mele larg deschise. Mă apropii ușor, zâmbind firav când privirea-mi cade asupra mamei. Aceasta se întoarce cu fața la mine, iar zâmbetul de milioane ce-i înflorește pe chip mă bagă la bănuieli.
— Doar prieteni, huh? întreabă entuziasmată, grăbindu-se să-mi vină în întâmpinare.
— Ce? mă încrunt nedumerită, neînțelegând la ce se referă.
— Prietenul tău ți-a lăsat un cadou de rămas bun. E un dulce! A trimis tort și flori, sclipirea din privirea mamei mă derutează total.
Zâmbetul îmi pierde de pe chip când privirea-mi cade asupra ursulețului imens pe care l-a câștigat Enzo acum câteva ore și care acum se află pe fotoliul meu, alături de pisicuța albă cu ochi albaștri pe care am câștigat-o eu.
Îngheț, iar inima mi se oprește în loc când îmi dau seama că în mâna stângă a ursului se află un plic. Trec pe lângă mama, apropiindu-mă ușor. Iau plicul și-l deschid, scoțând bucata de hârtie mânjită cu cerneală neagră. Încremenesc, iar o lacrimă mi se prelinge pe chip când citesc cuvintele scrise cursiv.
,, Ești ultima mea greșeală din seara asta. "
Cuvinte: 1.880
🦋 Dedic capitolele cititorilor care au fost alături de mine și care au lăsat comentarii pozitive și drăguțe la cartea Suflet Pierdut când aceasta era publicată pe vechiul cont. 🦋