Spuneți-mi dacă există fraze fără sens.
Travis
— Ce ai făcut?! a strigat Sam cu un ton neobișnuit de ridicat pentru vocea ei, răsturnând o farfurie cu cartofi prăjiți pe toată masa.
— Calmează-te! a spus Jonah, adunând cartofi prăjiți din părul lui.
— Tu ai auzit-o? a spus Sam, scăzând intensitatea vocii ei și privind-o pe Sky cu o furie aparentă în ochii ei.
— Oh haide, doar l-am invitat la petrecerea ta, a spus Sky.
Și-a lăsat capul să-i cadă pe palme în frustrare. Masa era supraîncărcată azi; au fost aduse scaune de la alte mese pentru a face loc.
— Ați auzit-o? La naiba, ați auzit-o?! a strigat Sam.
Fața ei s-a colorat în nuanța de roșu a unei tomate. Urechile mă dureau. Putea vorbi mai tare decât atât?!
— E doar o petrecere, s-a apărat Sky calmă.
— O petrecere pentru care nu am trimis invitații încă! a explicat Sam, bosumflându-se.
Exceptând comentariile lui Jonah și ale lui Sky, Sam era practic ignorată. Toată cantina trimitea mesei noastre priviri întrebătoare, majoritatea din partea lui Alex. M-am uitat la masa lui cu colțul ochiului, întrebându-mă cum de nu l-am remarcat până acum. Citea o carte (ca de obicei), iar parul lui șaten închis îi cădea pe frunte. Am zâmbit când a suflat câteva șuvițe din ochii lui. A fost... drăguț, bine? Copilul de dinainte stătea lângă el și scria fanatic într-un caiet. Poate o temă predată târziu?
— Tipule, întoarce-te la noi, l-am auzit pe Jasper spunând în timp ce eram scuturat violent.
— Sunt aici, oprește-te! am zis eu, îndepărtând mâna lui Jasper de pe umărul meu.
— Acum un minut, nu erai aici, a comentat Jonah și mi-a oferit o privire ciudată.
L-am ignorat, luând niște cartofi de pe farfuria mea. Este destul de ciudat că Alex m-a făcut să mă simt amuzant; nu este nevoie să le spun și lor.
— Oricum... Travis, spune-i lui Sky că nu este drept! a scârțâit Sam, făcându-mă să mă uit în sus la ea. De ca mă băga și pe mine în asta?
— Sam, treci peste, doar am să mă asigur că nu dai peste el la petrecere, a spus Sky, dându-și ochii peste cap.
Nu puteam să fiu de acord mai mult. Sam se comporta ca un bebeluș cu toată situația asta.
— Sunt de acord cu Sky, am zis eu și Sam a oftat învinsă.
— Bine, doar tine-l departe de mine! a cedat ea și s-a întors la telefonul ei BlackBerry – tipic.
Restul zilei a trecut repede chiar dacă orele au fost plictisitoare. Jumătate din timp n-am făcut decât să mă întreb de ce nu aveam nicio oră cu Alex. Vreau să spun... Sky are literatură și arte cu el.
Era ultima oră și eu eram neliniștit, sperând ca ora să se termine cât mai repede cu putință. Aveam o temă la istorie și speram ca Alex să mă poată ajuta să trec. M-am înroșit, realizând că într-un fel, așteptam să avem sesiunea de meditații chiar dacă în cea mai mare a timpului, el nu face altceva decât să mă ignore. Era ciudat dacă luam în calcul că trebuia să fie invers.
— Știi că ora s-a terminat, da? l-am auzit pe Jasper spunând și luându-mi atenția de la gândurile mele.
— Oh, eu... poți spune că nu prea eram atent, am murmurat.
Am început să strâng cărțile care erau deschise în fața mea doar de formă. Jasper a oftat și și-a dat ochii peste cap, oferindu-mi un rânjet cu toți dinții.
— In curând, vei începe să pici la mate.
— Deja pic la mate, l-am corectat.
M-am ridicat și mi-am aruncat ghiozdanul pe umăr, folosind doar o singură curelușă. Pentru un atlet, Jasper era destul de scund; cu doisprezece centimetri mai scund decât mine și mai înalt decât Alex, dar totuși...
— Alex? am spus confuz în timp ce eu și Jasper ieșeam din sala de curs.
El se sprijinea pe peretele de lângă ușă, iar toate trăsăturile îi erau cuprinse de o plictiseală completă. S-a ridicat imediat drept și m-a privit iritat:
— Doamne, cât îți ia să ieși dintr-o clasă!
— Err..., am început, mutându-mi privirea de la Alex la Jasper. Voia să începem meditațiile chiar acum?
— M-am prins, plec acum! a spus Jasper, ridicându-și mâinile în semn de predare în timp ce se retrăgea.
M-am uitat înspre Alex și m-am întrebat oare ce aș putea să-i spun. Purta o cămașă albastră cu mâneci lungi, iar tricoul negru de pe dedesubt se vedea prin cămașa descheiată.
— Nu pot fi meditatorul tău azi, a spus Alex, ridicând din umeri.
— Ce? am întrebat surprins. Doar nu mă lasă baltă, nu?
— Nu pot să te meditez azi...
— Știu asta!
— Atunci e stabilit! Fă orice vrei cu timpul tău liber! Alex mi-a zâmbit slab și s-a întors să plece.
— Am teme la istorie! am strigat, încercând să îl ajung din urmă.
— Nu poți alege altă zi în care să-ți pese de teme? a gemut el și a alergat mai repede.
— Nu o pot face singur! m-am plâns și mi-am grăbit pașii. Alex s-a oprit atât de brusc încât aproape m-am izbit de el.
— Chris mă așteaptă la muzeu! Nu pot rata asta! a oftat Alex și s-a întors să mă privească cu ochi rugători.
— La ce oră mai exact? am întrebat eu și m-am apropiat de el pentru a fi față în față.
— Șase.
— Îți bati joc de mine?! Asta este peste două ore jumătate! am țipat neîncrezător.
— Este un drum lung și nu mă deranjează dacă ajung mai devreme, a oftat el defensiv. Am oftat, uitându-mă disperat în jur. Ce să fac, ce să fac...
— Este vorba de Muzeul local? am întrebat ascuțit, simțind cum o idee îmi încolțește în minte.
— Mda...
— Grozav! Putem face sesiunea la mine acasă! Muzeul este la zece minute de mers de casa mea și îți promit că vei ajunge la timp! am spus eu și mi-am ridicat degetul cel mic.
— Ce e aia? a întrebat Alex, privindu-mă ciudat.
— O promisiune pinkie...
— Știu asta, ia-o de lângă mine! a cerut el și și-a încrețit nasul.
Mi-am tras degetul înapoi, înroșindu-mă. Ei bine, fetele par să aprecieze gestul. Am mers spre parcare în liniște. Pentru a-mi găsi mașina, mi-am scos cheile și am deschis-o de la distanță. Alex a ajuns acolo înaintea mea și când am ajuns și eu, el deja era în interiorul mașinii cu o carte în mână. Am intrat, m-am uitat la el cu colțul ochiului și am pornit motorul.
Eram la jumătatea drumului când am început să mă simt ciudat, neliniștit. Poate pentru că Alex era în mașina mea... Era puțin ciudat. Nu știu, doar că nu mă simțeam confortabil.
— Ai să strici volanul, a comentat Alex, făcându-mă să-mi încleștez mâna pe care nici nu știam că o aveam pe volan.
Am intrat pe aleea casei mele, oprind motorul. Casa mea nu era fantastică; era identică cu toate celelalte din cartier cu culoarea ei galbenă pal și burlane maro închis.
— Avem cam două ore, a spus Alex, dându-se jos din mașină.
Jane, dădaca, era în fața ușii și ne aștepta.
— Ce face Catherine? am întrebat eu, intrând în casă.
— Încă e trează, a răspuns Jane obosită.
Catherine era sora mea mai mică, încă un bebeluș, și era hiperactivă. Era o ființă grasuță și mititică care își petrecea cea mai mare parte a timpului vorbind în limba bebelușilor sau la televizor.
— Cine e Catherine? a întrebat Alex brusc interesat.
— Ea e Catherine, am spus eu.
Un copil mic a intrat înăuntru, alergând după un șoarece mecanic. Era amuzant să o privești. Scutecul ei s-a clătinat odată cu mișcarea ei bruscă și ea a alergat înspre noi. Ea a chițăit și a stat dreaptă în fața lui Alex când el i-a oprit șoricelul cu piciorul.
— Pleacă, Catherine, eram îngrijorat că Alex s-ar putea enerva din cauza ei.
Surprinzător, el a dat drumul șoricelului, făcându-l să alerge drept în perete. Catherine a chițăit din nou și a bătut din palme când soricelul s-a lovit de perete. Mereu am știut că e ceva malefic la ea.
— Oh! Lasă-mă să o iau eu. Sigur te enervează! o Jane îngrijorată a alergat înspre noi.
— De fapt, chiar nu, a spus el.
Alexander s-a ghemuit și și-a deschis brațele pentru a o îmbrățișa. Catherine a mers pe jumătate și pe jumătate s-a târât până în brațele lui, râzând. M-am încruntat la el când s-a ridicat. Îi plac copiii? am gândit eu surprins. L-am privit pe Alex gângurind la Catherine, făcându-i ochii verzi să se mărească de încântare.
— Err... lecția, am început, masându-mi ceafa un pic confuz la vederea lui Alex jucându-se cu sora mea bebelușă.
— S-sunt exact în spatele tău, a spus el în timp ce sora mea mai mică i-a luat buza inferioară sub degetele ei micuțe.
M-am încruntat; practic, era a mea prima... Stai, asta nu a ieșit cum trebuia... Mi-am scuturat capul și l-am informat pe Alex că voi fi la masa din bucătărie. Lucram la tema mea când Alex s-a așezat lângă mine. Sora mea încă era în brațele lui.
— Nu ne va distrage? am întrebat și mi-am îndreptat pixul spre sursa de enervare blondă din poala lui Alex.
— Nu fi ridicol, a spus el, zburlindu-i parul.
Destul de amuzant e că nu ne-a deranjat. Tot am discutat despre lecție, doar că de data asta, în loc să citească o carte, Alex se juca cu sora mea.
— E timpul să mănânce, Jane a intrat în cameră cu un bol de mâncare pentru bebeluși, un șervețel și o linguriță.
— O fac eu, a spus Alex.
Jane a lăsat lucrurile pe masă cu un mic mulțumesc și a plecat. Nu prea știu ce să zic despre imaginea unui Alex hrănindu-mi sora bebelușă. A fost cam ciudat... cumva drăguț (nu îndrăzni să mă judeci!). Modul cum ochii lui sclipeau de fiecare dată când ea își întoarcea fața sau când își sufla obrajii, crezând că are mâncare pe ei.
— Ai terminat? m-a întrebat el, scoțându-mă din transă. Obrajii mi s-au înroșit când am realizat că mă holbasem.
— Eu, err...
— Doar termină odată, a spus el.
A șters gura lui Catherine cu șervețelul. Cum putea să facă ceva atât de ridicol și să fie atât de obraznic? Jur, este obositor psihic! M-am încruntat, privind cum surioara mea este alintată de Alex. În adâncul inimii mele, am admis adevărul – eram puțin gelos pe Catherine.
— Treizeci de minute, nu e rău. S-ar putea chiar să ajung, Alex s-a uitat la ceasul lui și s-a ridicat de la masă.
Terminasem sesiunea, iar Catherine încă era în brațele lui. L-am condus până la ușă, puțin de enervat de bebelușul care încă murmura în brațele lui Alex.
— Chiar vii la petrecerea lui Sam? am întrebat din curiozitate pură.
Nu l-am văzut niciodată pe Alex la o petrecere și Sam nu prea îl voia acolo. Nu mi-a dat un răspuns clar, ci doar a ridicat din umeri. A zâmbit brusc, făcându-mă să trag aer în piept.
— Pa, a spus Alex și și-a frecat nasul de al lui Catherine. Am tușit, încercând să-mi ascund surprinderea pe care nu prea a părut să o observe. Poftim, mi-a oferit-o pe Catherine și am simțit grija lui prin modul în care a făcut-o.
— Pa atunci, am închis ușa și Catherine a început sa plângă și să se foiască. Vedeți de ce urăsc copiii? Jane! am țipat disperat, căutând-o cu privirea de la bucătărie la scări. Oh, mai taci! am spus iritat de plânsul ei.
— Doamne, Travis, nu-i spune asta surorii tale! a spus Jane. Deja a plecat? a întrebat, iar eu mi-am trecut mâna prin păr.
Mi-a luat copilul plângăcios din brațe. Catherine a tras aer în piept supărată, oferindu-mi privi acuzatoare cu ochii ei mici și verzi. Jane a legănat copilul încet.
— Spune-i că ar putea fi o dădacă foarte bună, a spus ea și a mângâiat mâna lui Catherine.
Mi-am dat ochii peste cap, am urcat scările și am intrat în camera mea, oftând. De ce încă mai am sentimentul ăsta de jeleu legat de Catherine? Ah, da. Alex a stat cu ea toată ziua și pe mine m-a ignorat complet.
Atât de multe pentru a nu-l lăsa să ajungă la tine..., am gândit și am oftat, închizând ușa de la camera mea.
...