Obsesia 5

Darius a pornit înainte, m-a tras şi pe mine după el şi ne-am dus pe veranda îngustă care
adăpostea intrarea în dormitorul fetelor. Erau nişte scări late, încadrate de nişte pereţi joşi din
lespezi de piatră în zigzag, excelente pe post de bancă pe care să flirtezi cu prietenul tău când te
conduce la dormitor şi înainte să te sărute de rămas-bun.
Ce făcea Stark era de fapt o jalnică imitaţie a sărutului de rămas-bun care avea loc acolo de
obicei. O îmbrăţişa pe o fată, ca să zic aşa, asta dacă n-ar fi fost evident că, numai cu câteva secunde
înainte ca dinţii să i se înfigă în gâtul ei, fata nu ar fi încercat să scape de el. L-am privit îngrozită pe Stark care, fără să bage de seamă că eram prin preajmă, îşi continua atacul asupra ei. Nu conta că
acum fata gemea de plăcere. În fond, ştim cu toţii că asta se întâmplă când un vampir muşcă pe
cineva: centrii plăcerii - atât ai „victimei“ (şi, în cazul ăsta, ea chiar era o victimă!), cât şi ai
vampirului - sunt stimulaţi. Ea resimţea fizic plăcere, dar ochii ei mari şi îngroziţi, la care se adăuga
rigiditatea corpului, dădeau de înţeles, dincolo de orice îndoială, că, dacă ar fi putut, i s-ar fi
împotrivit. Stark se înfrupta din gâtul ei cu înghiţituri mari, iar gemetele lui aminteau de cele ale
unui animal, timp în care, cu mâna cu care nu o ţinea strâns lipită de el, îi ridicase fetei fusta ca să
poată intra între picioarele ei şi să...
— Dă-i drumul, a tunat Darius, smulgându-se din strânsoarea mea şi ieşind din bula de ceaţă şi
noapte, care ne ascunsese.
Stark i-a dat drumul fetei cu aceeaşi lejeritate cu care ar fi aruncat o sticlă de suc goală. Aceasta a
plecat scâncind de lângă el şi s-a dus în patru labe spre Darius, care a aruncat spre mine o batistă de
pânză, cum se foloseau pe vremuri, pe care o scosese din buzunar şi mi-a spus:
— Ajut-o.
Apoi s-a aşezat ca un zid de muşchi între mine şi fata înnebunită, de-o parte şi mine, şi Stark, de
cealaltă.
M-am ghemuit şi mi-am dat seama cu o tresărire că fata era Becca Adams, o blondă, drăguţă din
clasa a patra, care îi cam făcea ochi dulci lui Erik. În timp ce-l priveam pe Darius înfruntându-l pe
Stark, i-am dat Beccăi batista şi am încercat s-o liniştesc.
— Îmi tot ieşi în cale, a spus Stark. Ochii încă îi luceau roşiatici şi avea sânge la gură, pe care şi
l-a şters absent cu dosul palmei. Am văzut din nou în jurul lui bezna pulsând. Nu era cu totul
vizibilă, ci mai degrabă o umbră printre umbre care îmi intra şi-mi ieşea din raza vizuală, chestie pe
care o vedeam mai bine când nu o căutam special.
În momentul ăla mi s-a aprins beculeţul. Ştiam unde mai văzusem bezna asta lichidă şi ciudată.
O văzusem în umbrele din tunel, apoi în fracţiunea aia de secundă în care îmi apăruse spectrul lui
Neferet, transformat apoi în Imitatorul de Corbi care mai că mă omorâse! Beculeţul mi s-a aprins şi
mai tare şi am mai recunoscut de undeva bezna aia. Puteam să bag mâna în foc că apăruse şi în jurul
lui Stevie Rae, pulsând ca o umbră însufleţită, înainte să se Transforme, numai că, atunci, ochii mei
nu sesizaseră decât nevoia, suferinţa şi zbaterea celei mai bune prietene ale mele şi considerasem
întunericul pe care îl pusese ea în mişcare ca fiind unul interior. Mărită zeiţă, ce fraieră fusesem!
Copleşită, am încercat să meditez la descoperirea făcută, în timp ce Darius îl înfrunta pe Stark.
— Poate nu ţi-a explicat nimeni că vampirii masculi nu abuzează de femei, fie ele oameni,
vampiri sau novice, a spus Darius calm, de parcă ar fi avut o discuţie obişnuită cu un prieten.
— Eu nu sunt vampir, a spus Stark şi a arătat spre conturul semilunii roşii de pe fruntea lui.
— Este un detaliu lipsit de importanţă. Noi, a spus Darius şi a făcut un semn de la el la Stark, nu
abuzăm de femei. Niciodată. Zeiţa noastră ne-a învăţat mai bine de atât.
Stark a schiţat un zâmbet, dar gestul nu avea nimic de-a face cu amuzamentul.
— Cred c-ai să afli că regulile s-au cam schimbat pe aici.
— Băiete, eu cred că tu o să afli că unii dintre noi au regulile scrise aici, a spus Darius ducându-
şi mâna la inimă, iar regulile astea nu se supun capriciilor schimbătoare ale celor din jur.
Trăsăturile lui Stark au împietrit. Şi-a dus mâna la spate şi a luat un arc prins cu o chingă de
spate. Apoi a scos o săgeată din tolba pe care eu o luasem drept o geantă atârnată de umăr (ar fi
trebuit să-mi dea seama că, în fond, Stark nu e genul de tip care poartă geantă). A fixat săgeata în
arc şi a spus:
— Am să mă asigur că nu-mi mai stai niciodată în cale.
— Nu! am intervenit şi m-am aşezat lângă Darius, iar inima-mi bătea nebuneşte. Ce naiba ţi s-a
întâmplat, Stark?
— Am murit! a strigat, cu faţa contorsionată de mânie, în timp ce bezna fantomatică se agita în
jurul lui. Acum că o vedeam clar, mă întrebam cum de o scăpasem din vedere. Am ignorat umbra
malefică şi am continuat să-l înfrunt.
— Ştiu! am strigat. Eram şi eu de faţă, ai uitat cumva? Chestia asta l-a făcut să se oprească şi a
lăsat un pic arcul în jos. L-am luat drept un semn bun şi am continuat. Ai spus că ai să te întorci la Ducesă şi la mine.
Când am rostit numele căţelei lui, chipul i-a fost străbătut de suferinţă şi a părut deodată un copil
neajutorat. Însă expresia asta nu s-a menţinut decât o clipă. A clipit şi a redevenit periculos şi
sarcastic, deşi ochii lui încetaseră să mai scapere, roşiatici.
— Da, m-am întors, dar acum lucrurile s-au schimbat. Şi ne aşteaptă schimbări şi mai mari, a
spus şi i-a aruncat lui Darius o privire încărcată de dezgust. Toate porcăriile astea depăşite în care
crezi tu nu mai înseamnă nimic. Ele te fac slab, şi când eşti slab, eşti sortit pieirii.
Darius a clătinat din cap.
— Niciodată nu e semn de slăbiciune să respecţi calea zeiţei.
— Eu unul n-am văzut nici o zeiţă pe aici, tu ai văzut?
— Da, eu chiar am văzut, am spus. Am văzut-o pe Nyx. A apărut chiar acolo, am spus şi am
arătat spre dormitoare, cu numai câteva zile în urmă.
Stark m-a privit îndelung, în linişte. I-am cercetat chipul, în încercarea de a regăsi ceva din tipul
acela de care mă simţisem legată şi pe care îl sărutasem chiar înainte să moară în braţele mele. Însă
nu am văzut decât un necunoscut imprevizibil şi îmi era foarte clar că, dacă ar fi tras cu arcul, nu ar
fi ratat, indiferent care-i era ţinta.
Dintr-odată mi-am adus aminte. Nu o omorâse pe Stevie Rae. Faptul că era în viaţă dovedea că
nu voise s-o omoare. Aşa că poate mai păstra în el ceva din acel Stark pe care îl cunoşteam eu.
— Stevie Rae e bine, apropo, am spus.
— Ce-mi pasă mie? a replicat.
Am ridicat din umeri şi am continuat:
— Mă gândeam că ai vrea să ştii, din moment ce din cauza săgeţii tale a ajuns ca o frigăruie.
— Făceam ce mi s-a spus să fac. Şefa a spus s-o fac să sângereze, aşa că am făcut-o să
sângereze.
— Neferet? Ea e cea care te controlează? am întrebat.
Ochii i-au scăpărat când mi-a răspuns:
— Pe mine nu mă controlează nimeni!
— Setea de sânge te controlează, a intervenit Darius. Dacă n-ai fi fost în ghearele ei, n-ar mai fi
trebuit s-o ataci pe novicea aceea.
— Da, aşa crezi tu? Ei bine, te înşeli. Să ştii că îmi place că mi-e sete de sânge. Mi-a plăcut să
fac ce vreau cu fata aia. E vremea ca vampirii să nu se mai furişeze neştiuţi de nimeni. Suntem mai
deştepţi, mai puternici şi mai buni decât oamenii. Noi ar trebui să fim la putere, nu ei!
— Novicea aceea nu este umană, a sfâşiat glasul lui Darius aerul, ca o lamă de cuţit, amintindumi că nu era doar genul de tip care se poartă ca un frate mai mare, ci şi un Fiu al lui Erebus şi unul
dintre cei mai puternici războinici de pe pământ.
— Mi-era sete şi nu era niciun om prin preajmă, a spus Stark.
— Zoey, du-o pe fată în dormitor, m-a sfătuit Darius, fără să-şi ia ochii de la Stark. Şi-a încheiat
rolul de gustare.
M-am dus iute spre Becca şi am ajutat-o să se ridice. Tremura un pic, dar putea să meargă. Când
am ajuns în dreptul lui Darius, a pornit alături de noi, stând în tot acest timp între noi şi Stark. Când
am trecut prin dreptul lui, Stark a vorbit cu o mânie care mi-a dat fiori.
— Ştii, e suficient să mă gândesc că vreau să te omor şi să lansez săgeata, iar tu ai să mori
oriunde te-ai afla.
— Dacă este adevărat, atunci voi muri, a spus Darius, pe un ton indiferent. Iar tu vei fi un
monstru.
— Nu mă deranjează să fiu un monstru!
— Nici pe mine nu mă deranjează să mor în slujba Marii mele Preotese şi a zeiţei mele, i-a
răspuns Darius.
— Dacă îi faci ceva, am să te atac cu toată puterea mea, i-am spus lui Stark.
M-a privit, iar buzele sale au schiţat un zâmbet, o amintire a zâmbetului drăguţ şi şmecheresc pe
care-i avea înainte.
— Şi tu eşti un mic monstru, nu, Zoey?
Nu consideram că un asemenea comentariu răutăcios merita răspuns, iar Darius părea să-mi
împărtăşească părerea. Ne-am continuat drumul pe lângă Stark, apoi Darius a deschis uşa de la
intrarea în dormitoare şi a ajutat-o pe Becca să intre, însă în loc să o urmez şi eu, m-am oprit.
Intuiţia îmi spunea că trebuia să fac ceva şi, oricât mi-ar plăcea s-o ignor, ştiam că nu e indicat.
— Mă întorc imediat, i-am spus lui Darius. Vedeam că are de gând să mă contrazică, dar am
clătinat din cap şi am spus: Ai încredere în mine. Am nevoie doar de o secundă.
— Eu sunt chiar lângă uşă, a spus Darius, i-a aruncat o privire tăioasă lui Stark, apoi a intrat.
M-am întors spre Stark. Ştiam că-mi asum un risc spunându-i ceea ce aveam de gând să-i spun,
dar încă îmi aminteam poemul Kramishei şi versul în care se spunea: „Umanitatea o salvează/ Dar
ea oare mă va salva pe mine?“ Trebuia măcar să încerc.
— Jack are grijă de Ducesa, am spus fără ocolişuri.
I-am citit din nou suferinţa pe chip, însă tonul vocii părea perfect indiferent.
— Şi?
— Îţi spun doar ca să ştii că e bine. A cam suferit, dar acum e bine.
— Nu mai sunt cine am fost, aşa că nu mai e căţeaua mea.
Acum i-am simţit un tremur în glas, iar asta mi-a dat oarece speranţe şi m-am apropiat cu un pas
de el.
— Ce e fantastic la câini e că te iubesc necondiţionat. Ducesei nu-i pasă cine eşti în momentul
ăsta, tot te va iubi.
— Nu ştii despre ce vorbeşti, a spus.
— Ba da. Am petrecut ceva timp cu ea şi pot să spun că are o inimă foarte mare.
— Nu la ea mă refeream, ci la mine.
— Să ştii că am petrecut ceva timp şi cu novicii cu semiluni roşii. Ca să nu mai spun că prima
care s-a Transformat în vampir cu semilună roşie este cea mai bună prietenă a mea. Stevie Rae e
altfel decât era înainte, dar eu tot o iubesc, am spus. Poate că dacă ai sta un pic cu ea şi cu restul
novicilor cu semiluni roşii, ai putea, ştiu şi eu, să te regăseşti pe tine însuţi. Ei au reuşit, am spus, cu
mai multă siguranţă decât simţeam, în fond, surprinsesem bezna care îl împresura pe Stark şi acolo
jos în tuneluri, în jurul novicilor cu semiluni roşii, dar tot credeam că cel mai bine era să-l iau de
aici, unde răul părea să fie la el acasă.
— Sigur, a răspuns el, mult prea iute. De ce nu mă duci la vampirul ăsta ca să vedem ce se
întâmplă?
— Cum să nu, am replicat la fel de repede. Ce-ar fi să-ţi laşi arcul şi săgeţile aici şi să-mi arăţi
cum să ies din campus fără să afle păsările alea ciudate şi te duc.
Trăsăturile i s-au crispat din nou şi a redevenit brusc străinul răutăcios.
— Nu plec nicăieri fără arcul meu şi nu iese nimeni din campus fără să afle ei.
— Atunci, se pare că n-am să te duc la Stevie Rae.
— Nu trebuie să-mi arăţi tu unde e. Ea ştie totul despre mica lor ascunzătoare. Când o să vrea să
pună mâna pe prietena ta, o să reuşească şi singură. Eu, în locul tău, m-aş aştepta s-o văd pe Stevie
Rae mult mai curând decât îţi închipui.
Mi s-a pornit imediat alarma şi nu a fost nevoie să întreb cine era „ea“. Însă în loc să-i arăt cât
mă mâhniseră cele spuse de el, i-am zâmbit calm şi am zis:
— Nu se ascunde nimeni. Eu sunt aici, iar Stevie Rae e în acelaşi loc în care stă de când s-a
Transformat. Nu e mare şmecherie. În plus, întotdeauna e o plăcere s-o văd, aşa că, dacă apare pe
aici, cu atât mai bine.
Mda, mă rog. Nu e mare şmecherie. Şi nici pe mine nu mă deranjează să stau aici. Şi-a ferit ochii
de mine şi a privit prin ceaţa rece care plutea leneş în jurul nostru. Nici nu ştiu de ce îţi pasă.
Am ştiut imediat ce trebuie să spun.
— Pur şi simplu îmi ţin promisiunea faţă de tine.
— Ce vrei să spui?
— M-ai pus să-ţi promit două lucruri înainte să mori. Unul era să nu te uit şi nu te-am uitat.
Celălalt a fost să am grijă de Ducesa şi acum îţi spun că m-am asigurat că e bine.
— Poţi să-i spui puştiului ăluia, Jack, că Ducesa e acum căţeaua lui. Spune-i... S-a oprit, ferindu-şi încă privirea, şi şi-a tras anevoie răsuflarea.
— Spune-i că e o căţea cuminte şi să aibă grijă de ea.
Mi-am urmat mai departe intuiţia, am străbătut distanţa de câţiva metri dintre noi şi i-am pus o
mână pe umăr, aproape la fel cum făcusem în noaptea în care murise.
— Ştii că indiferent ce spui sau cui i-o dai, Ducesa va fi întotdeauna a ta. Când ai murit, a plâns.
Eram acolo. Am văzut-o şi n-am uitat, n-am să uit niciodată.
Nu m-a privit, dar şi-a lăsat încet arcul jos, şi-a pus mâna peste a mea şi am rămas acolo aşa,
atingându-ne, dar fără să spunem nimic. Îl priveam cu atenţie, aşa că am văzut toată transformarea.
Pe când îşi apăsa mâna peste a mea, a expirat prelung şi uşor, iar chipul i s-a destins. Roşul ochilor
s-a risipit, iar întunericul acela ciudat, ca o umbră, s-a evaporat. Când s-a uitat la mine, în sfârşit,
redevenise puştiul de care mă simţisem atât de atrasă şi care murise în braţele mele, promiţându-mi
că avea să se întoarcă.
— Dar dacă nu mai e nimic în mine care să merite dragoste? a întrebat atât de încet încât nu l-aş
fi auzit dacă nu aş fi stat aşa de aproape de el.
— Eu cred că încă poţi să alegi ceea ce eşti sau cel puţin ceea ce vrei să devii. Stevie Rae a ales
umanitatea în locul monstruozităţii. Eu cred că depinde de tine.
Ştiu că ce-am făcut atunci a fost o tâmpenie. Nici măcar nu ştiu sigur de ce am făcut-o. Că doar
aveam probleme nerezolvate cu Erik şi cu Heath. Ultima chestie de care aveam nevoie era încă un
băiat care să-mi complice existenţa, dar, în momentul acela, simţeam că nu suntem decât eu şi Stark
pe lume; redevenise el însuşi, tipul care suferea cumplit din pricina darului primit de la Nyx, ce
dusese la moartea accidentală a mentorului său, tipul care fusese îngrozit la gândul că ar putea răni
şi pe altcineva, tipul de care mă simţisem legată atât de repede şi de profund, încât mă gândisem că
poate chiar existau suflete-pereche şi luasem în calcul, cel puţin pentru câteva momente, că poate el
era sufletul meu pereche. Numai la asta mă gândeam când m-am lipit de el. Când s-a aplecat şi şi-a
lipit nesigur buzele de ale mele, am închis ochii şi l-am sărutat uşor şi dulce. M-a sărutat şi el şi mă
ţinea cu atâta delicateţe, de parcă ar fi crezut că aş putea să mă sparg.
Apoi l-am simţit cum se crispează şi a făcut un pas şovăielnic înapoi. Am văzut clar că avea
lacrimi în ochi, înainte să strige:
— Ar fi trebuit să mă uiţi!
După ce şi-a luat arcul şi a ţâşnit în bezna viermuitoare a nopţii furtunoase.
Când s-a făcut nevăzut, am rămas acolo, privind lung în urma lui întrebându-mă ce naiba mă
apucase. Cum de putusem să-l sărut pe un tip care atacase pe cineva cu numai câteva minute
înainte? Cum să mă simt legată de cineva care se poate să fie mai mult un monstru decât un om?
Poate că nici măcar pe mine nu mă mai recunoşteam. Fără îndoială, nu aveam nici cea mai vagă
idee în ce mă transform.
M-am cutremurat. Umezeala nopţii părea să-mi fi pătruns prin haine şi prin piele, până la oase.
Şi mă simţeam obosită, foarte, foarte obosită.
— Vă mulţumesc, foc, aer şi apă, le-am şoptit elementelor, care mă ascultau. M-aţi slujit cu
credinţă în noaptea asta. Acum puteţi pleca.
Ceaţa şi gheaţa s-au învârtejit o dată în jurul meu, apoi au gonit departe, lăsându-mă singură cu
noaptea, cu furtuna şi cu propria confuzie. Am pornit greoi spre dormitoare şi nu-mi doream decât
să mă pot duce înăuntru, să fac un duş fierbinte, să mă ghemuiesc la mine în pat şi să dorm
neîntoarsă timp de câteva zile.
Fireşte că dorinţa mea nu era poruncă pentru nimeni...