|Eithen|
Desfac pentru a nu știu câta oară ceasul, în încercarea de a-mi da seama și eu cum l-am făcut. Până la urmă am ajuns la concluzia că mi-ar trebui schițele, așa că am încercat încă o dată, cu ele în față. Scot o siguranță, apoi dau din greșeală cu apă peste și explodează. Instant, Nina și Iza intră în cameră, confuze.
- Scuze, e sensibil la lichid, zic și mă îndepărtez de birou.
- Ce a mai explodat? aud vocea tatei, iar cele două par și mai confuze.
- Ceasul, trebuie să-l refac acum.
- Stai, e ceva normal să explodeze chestii? întreabă, confuză, Iza.
- Normalitatea e un termen relativ, i-o întorc.
- Vrea să spună că pentru noi, e.
Îmi pocnesc degetele și mă îndepărtez și mai tare de birou. Știu că e miezul nopții, dar la dracu'. Ar fi prea suspect să nu mai vin seara acasă și n-am cum să justific cum mi-am cumpărat un apartament cu bani gheață.
- Tu faci aparate digitale? se interesează Nina.
- Da, încercam să fac ceva. Culcați-vă, mă opresc din toate astea.
- Nu dormeam, dar aș prefera să nu mai explodeze nimic.
- Notat.
Îmi mulțumește și pleacă alături de tata și Iza, însă fix atunci apare Andy. Nu zice nimic, doar intră în cameră, închide ușa și se aruncă în pat, privindu-mă curios.
- Ce voiai să faci?
Nu doar că sunt confuz, dar sunt și foarte șocat. Nu cred că m-a mai întrebat vreodată ce încerc să fac, doar își bătea joc de mine când nu ieșea, iar când ieșea își bătea joc că nu mă lupt să fiu recunoscut pentru ceea ce fac. Cumva, îi înțeleg punctul de vedere, aș putea fi miliardar lejer dacă aș da ceva din casă, dar e prea riscant.
- Zi ce vrei, spun pe un ton neutru.
Pentru prima dată, văd o undă de tristețe în privirea lui când ne certăm. Nu înțeleg dacă face asta doar pentru a mă umaniza puțin sau chiar e trist. Nu știu și nici nu-mi pasă.
- Ești fratele meu...
- Dacă vrei companie, du-te la vreo târfă de-ale ta, doar lasă-mă în pace.
Nu ne-am mai văzut de 10 ani de zile, însă pot băga mâna în foc că vechile obiceiuri nu se pierd niciodată. Se comportă exact așa cum se comporta când eram eu la liceu - acum s-a adăugat o notă de remușcare de conștiință la el, atât.
- N-am cu cine vorbi, zice, înfrânt.
- Vezi?! Hai, valea!
Pleacă din cameră, lăsându-mă să mă întorc la experimentul meu.
~|(***)|~
Cobor scările cu o cană de cafea în mână și cu un dosar în cealaltă. N-am dormit deloc - toată noaptea am încercat să-mi dau seama cum naiba am construit ceasul ăsta la 14 ani și nu mai pot acum -, așa că acum sunt rupt de oboseală.
Mă așez la masă, tata mă întreabă ce vreau să mănânc, răspund că nu vreau și Iza începe să mă întrebe ce citesc. Totul decurge relativ normal, până aud:
- Nu înțeleg nimic de pe foile alea.
Îmi întorc instant capul și dau de Nina.
- Mda... Nici eu. Am făcut ceasul ăla la 14 ani, nu știu cum însă.
- Ai făcut un ceas digital la 14 ani? Pare destul de modern.
Înghit în sec și-o aprob. Normal că i se pare ciudat ca un ceas făcut acum 12 ani să fie la fel de modern ca unul actual.
- Știi, eu caut cele mai noi tehnologii, cu asta mă ocup, și le prezint lumii. Dacă ai putea să-mi dai o copie...
- Nici mort, îi tai fraza.
- Ai putea primi premiul Nobel. Nu toți știu...
- Am zis „nu", o întrerup din nou.
Ies din bucatarie înainte să mai propună ceva, urc la etaj, îmi iau toate fișierele de cercetare, mă schimb și cobor din nou.
- Îmi pare rău că am insistat atât, dar sigur ești mai deștept decât pare. Lumea are nevoie de minți ca ale tale, sunt multe secrete.
Mă opresc în loc și mă întorc spre Nina. Mă controlez din a ieși trântind ușa și fac un pas mai aproape de ea. Îmi mișc încontinuu încheietura pentru a mă calma și inspir adânc când aud motorul mașinii lui Arthur.
- Aici te aprob, însă anumite chestii sunt menite să fie ascunse și nedescoperite, tocmai pentru că există oameni care ar da oricând astfel de informații mai departe.
Ușa de la intrare se deschide, iar mânia mi se evaporă când îi simt parfumul. La dracu că miroase la fel de bine ca acum 10 ani și la fel de tare mă atrage.
- S-a întâmplat ceva?
Revin la realitate, amintindu-mi toate căcaturile pe care mi le-a făcut, și mă întorc spre el.
- Doar mirosul tău de lipitoare, îi zic pe un ton impasibil.
Se apropie mult prea mult de mine și mă lipesc de peretele din spatele meu, susținându-i privirea cu sfidenie. El mă privește de sus, vrând să mă ducă spre nebunie probabil. Ajunge în fața mea și-și pune palmele de-o parte și de alta a mea. Observ aceeași undă ciudată de acum câteva zile, când era pe apă, dar nici de data aceasta nu durează prea mult. Realizez brusc că suntem priviți și mă strecor pe sub unul dintre brațele lui.
- Presupun că ești vagabond, din moment ce vii des pe aici, zic, încercând să-mi calmez pulsul.
E o chestie pe care chiar nu-mi place s-o recunosc: Arthur e al naibii de sexy. Ochii un albastru marin de-ți ia mintea. Păr coral închis, moale și mătăsos, aproape că nu te poți abține din a-l atinge. Corp bine lucrat și îmbrăcat mai mereu la patru ace. Mă întreb dacă-și dă seama cât de bine îl avantajează costumele. Dacă e să-i pui o etichetă, atunci aceea ar fi de partida perfectă.
- Bun, haideți la masă, intervine Andy.
- Am treabă.
Nu aștept să mai zică cineva ceva, că am ieșit iute pe ușă. Sunt izbit din plin de aerul rece al lunii octombrie. Îmi bag pumnii în buzunare și pornesc spre plajă. Va veni și Arthur în curând acolo și vreau să stau singur, fără să-i aud șicanele. Urăsc teatrul pe care-l jucăm amândoi, dar n-am chef să se schimbe ceva.
Mă îndepărtez suficient de mult de casă, astfel încât să nu mă poată vedea nimeni, și mă teleportez. Am nervii întinși la maximum, iar interacțiunea cu oamenii nu intră în discuții.
Privesc pe geamurile uriașe valurile spumoase care se sparg de tărm, iar în minte îmi revin acei ochi albaștri. Dacă n-aș avea mai multe secrete decât ani de existență, m-aș arunca în brațele lui Arthur. La naiba, nu pot sta lângă el fără să mă întorc cu gândul la trecut. De fiecare dată când îl privesc, mă gândesc atât la cele mai rele chestii pe care mi le-a făcut, dar și la cât de sus m-a putut ridica în puținele dăți când am fost sinceri unul cu altul.
Aș putea enumera ore întregi de ce îl detest din tot sufletul pe Arthus, însă aș putea enumera și ce chestii mă înnebunesc la el. La naiba! De ce trebuie ca Andy să aibă un prieten apropiat care arată atât de bine? Mai bine plec de acasă, așa nu voi mai fi nevoit să-l văd vreodată.
Îmi pun o masă pe balcon și câteva scaune. Începe să mă uit peste un dosar cu evidențe. Nu sunt în dispoziția perfectă pentru a lucra la FBI, așa că mă întorc la ceasul meu. Reușesc, după lupte seculare, să-l refac. După ce mă asigur că funcționează în parametri normali, încep să adaug mai multe chestii. Dacă n-aș risca creerea unei bucle în continuumul spațiu-timp, m-aș teleporta în viitor doar ca să iau ce-mi trebuie.
Îl zăresc pe geam pe Arthur, la fel ca în fiecare altă dimineață. E cu placa de surf și se duce mai în larg. Pare conecrat cu oceanul, iar asta mă face dornic să-l cunosc mai mult. Poate voi scoate niște informații de la Rick.
Inima îmi stă în loc atunci când se întoarce și mă privește fix în ochi. Dacă zilele trecute am avut dubii referitor la acest fapt, de data asta sunt sigur că el știe că sunt aici și-l privesc.
Intru pe câteva grupuri de Instagram și WhatsApp, răspund la mesaj și trimit altele. Fac orice doar să ignro elefantul din cameră, sau, mă rog, de pe plajă și din apă. E doar un bărbat cu un corp bine lucrat care înoată și după care își întorc toate femeile capul. E doar cel mai bun prieten al fratelui meu. E doat nepotul șefului meu care și-a înscenat propria moarte. E doar un bărbat cu care mi-am tras-o. De ce e așa de greu să-i ignor prezența? A, da! Pentru că e Arthur Hastings, și fără să vrea, tot atrage atenția tuturor celor prezenți.
- Frate, hai la petrecere! zice un prieten după ce-i răspund la apel.
- Ce petrecere? întreb aproape dezinteresat.
- Florin o organizează pe plajă, toți sunt invitați, dar nu toți pot intra. Hai! Nu e obositor să fii mereu geniu? Mai distrează-te și tu.
Îmi mușc obrazul pe interior și accept după dă o luptă de convigere destul de mare cu mine.
Florin e un vechi prieten de-ai meu. E bogat, dar crescut pe străzi. Aș putea spune asemenea mie, însă eu am ales să trăiesc așa. Prin minte îmi apar imagini cu petrecerile organizate de el la care am participat și brusc chiar aveam chef să merg.
Fix când să ies de pe balcon observ un mesaj de la Arthur:
Arthur: Ce ar zice Andy și Will, dacă ar ști că ai un penthouse de sute de mii de dolari?
Mă uit spre plajă, remarcând că încă mă privește. Diferența este că acum mă privește într-un mod suspect de evident, nu pe furiș ca mai devreme.
Arthur: Sau că ai altă orientare?
Eu: Unde vrei să bați?
Nu-mi păsa câtuși de puțin de părerea lor. Au avut puterea de a mă alunga din viețile lor, atunci au nevoie de toată puterea din lume pentru a mă convinge că mă vor înapoi.
Arthur: Nu contează, hai să ne ignorăm încontinuare.
Nu pot spune că a fost cea mai ciudat conversație cu el, chiar din potrivă, iar modul lui de-a arunca informații și de-ai lăsa pe ceilalți să le unească într-un puzzle mi se pare ridicol. N-ar putea zice vreodată ceva cu subiect și predicat, doar pe ocoliș și de parcă ar fi vedeta lumii.
Decid să nu-i mai acord atenția mea, îi întorc spatele, iar conversația o pun din nou la arhivate. Îmi poate da mesaje până mâine, nu-mi pasă absolut deloc. Mi-am mai recapitulat lista motivelor pentru care sunt scârbit până peste cap de atitudinea lui Arthur. Cred că voi mai adăuga pe lista aia și lipsa de bun simț. De fapt, cred că am trecut-o de vreo trei ori.
~|(***)|~
Florin îmi dă un joint și mă prefac că trag un fum din el. Aș putea consuma droguri până mâine, n-ar avea niciun efect asupra mea la nivel mintal, doar mi-aș distruge sănătatea ca prostul. Deșii toți îmi zic să mă distrez, nu pot face asta când știu că sunt niște oameni răpiți la peste cinci sute de kilometri distanță. Pe cine cred că mint? Vreau să omor pe cineva și nu mai am răbdare.
- Nu mai fi așa serios, suntem doar noi, zice Cezar, un foarte bun prieten de-ai meu.
Aproape că zâmbesc la acțiunile lui, doar că-l văd pe Arthur prin mulțime, iar totul parcă s-a încețoșat dintr-o dată. Ce caută el aici? Cum a intrat el aici? Cum scap de el?
Petrecerile astea au un număr oarecum limitat la oameni care pot participa. Un număr limitat și anumite nume invitate. Majoritatea fiind dealeri, traficanți, mafioți, interlopi sau oameni renumiți de afaceri care chicotesc și cu partea ilegală. Mie îmi place să părticip la astfel de petreceri pentru că așa pot afla multe informații fără a mă strădui prea mult, doar din câteva discuții. Dar el ce caută aici?
N-are tangențe cu partea ilegală. Nu e membru al vreunui grup de infractori. Da, e bogat și cunoscut aproape pe plan internațional de toți. Da, are o afacere de succes. Da, majoritatea femeilor ar plăti să se culce cu el. Da, probabil majoritatea bărbaților vor să arate ca el. Dar el n-are ce căuta la astfel de petreceri. Repet: nu face nimic ilegal. N-a crescut prin noroi ca să aibă vreun motiv să facă chestii ilegale, plus că nu e genul lui. De fapt, nu știu care e genul lui.
Când mă observă, îmi zâmbește superior, dar nu vine la mine.
Știa că voi fi aici.
Afurisitele lui de puzzle-uri, nu-mi putea da un simplu mesaj prin care să-mi zică că-mi știe programul pe toată noaptea? Nu, cum poate face asta Arthur Hastings. De ce s-ar înjosi el atât de mult. Ipocritul.
Vorbește cu aproape toți aflați aici, dar mai ales cu cei care au o oarecare influență socială sau cei care au avut anumite scandaluri în cadrul presei. Dacă nu l-aș cunoaște, aș crede că doar face conversație, însă sigur vrea doar material de șantaj. I-am descoperit acum câțiva ani, un stick pe care avea câte un folder pentru fiecare persoană cu care a interacționat vreodată, toate pline cu informații despre acele persoane. Văzusem unul și cu mine, tata și Andy. Aș plăti mii doar să citesc ce are omul ăsta despre familia mea.
- S-a întâmplat ceva?
Abia când îi aud din nou vocea lui Cezar, realizez că mă uitam în gol.
- Nimic, hai să ne distrăm.
Mă privește ușor suspicios, dar nu comentează. Mă cunoaște suficient de bine, încât mă poate privi și să-și dea seama că se întâmplă ceva. Mă enervează uneori abtitudinile lui de a citi oamenii. Probabil mă va luat la întrebări data viitoare când ne vom vedea.
L-am tot căutat cu privirea pe Arthur, însă nu l-am mai văzut nicăieri. Nu și-a mai arătat fața o bună perioadă de vreme, dar un singur moment a fost memorabil, cel în care a urcat la etaj. Dacă e o chestie pe care o știu sigur despre Florin, aia este că nu toți au voie la etaj. Nu e ceva ilegal să urci acolo, dar e o regulă nescrisă a petrecerilor date de el: Nu ești invitat special, nu ai voie sus. Inițial am dat să-i spun lui Florin, însă imediat am realizat că el știe că Arthur a urcat. L-am auzit zicând că a trebuit să-l invite special pe nepotul președintelui pentru ca Arthur să-și facă apariția la această petrecere.
Nu mulți sunt cei care știu că mă cunosc cu Arthur - am încercat mai tot timpul să nu par bogat și să mă integrez ușor printre oameni, nu-mi place să fiu diferit în mod deosebit -, dar pot jura că Florin știe că-l cunosc, și totuși nu mi-a zis nimic. Nu înțeleg de ce lumea interlopă l-ar vrea printre ei pe Arthur.
Nu i-am căutat recent trecutul, dar nu cred că peste noapte - adică în vreo patru ani - s-a transformat în mafiot. Ultima dată când l-am văzut era un bărbat de douăzeci și opt de ani, conducătorul unei afaceri prospere ce se întinde în mai bine de cinci țări, cu o oarecare popularitate în ceea ce privește lumea influentă. În orice caz, n-avea nimic ce să-l lege de lumea ilegală. Totuși, majoritatea oamenilor influenți din țară chicotesc și cu mafia.
După ce am stat și am analizat toate motivele și teoriile pentru care el ar avea ce căuta aici - n-am ajuns nicăieri -, am reușit să mă integrez mai bine prin mulțime. Am încercat să aflu mai multe despre apariția lui Arthur, prefăcându-mă că habar n-am cine e, însă n-am reușit să aflu cine știe ce. Majoritatea, când aduceam vorba de el, păreau că plouă. Ori mă recunoșteau, ori nu voiau să dea din casă informații vitale, ori chiar le era frică de el. Varianta în care ei nu l-ar fi cunoscut era maxim de unu la sută posibilă.
- Încerci, dar nu vei reuși, îi aud vocea și tresar.
Mai că-mi scap paharul de alcool din mână când mă întorc și dau de Arthur. Vorbești de lup și lupul la ușă. E îmbrăcat într-un mod dubios de... lejer. Nu e un lejer de jucat fotbal cu băieții sau de stat prin casă, ci mai degrabă de... a te integra în mulțime. Știu asta pentru că sunt și eu asemănător îmbrăcat. Nu pare bărbatul mereu aranjat, care conduce o afacere de succes, ba chiar pare cu o aură mai întunecată.
- Ce cauți aici? întreb pe un ton dominant.
- Același lucru te pot întreba și eu, zice, apropiindu-și fața de a mea.
- Sunt prieten cu Florin. Prin definiție pot veni și pleca când am chef.
Mârâie ceva inteligibil și pleacă de lângă mine. Îl urmăresc cum începe să vorbească cu nepotul președintelui. Nu l-am văzut atent, tensionat și erogant în viața mea. Pare că vrea să afle tot despre dânsul, însă nu vrea să stea de vorbă cu el. Clar nu-l mai cunosc deloc pe Arthur, iar asta mă face să simt un gol în stomac. De fapt, nu cred că l-am cunoscut vreodată.
Presimt că va fi o noapte lungă.