PICTEAZ?-MI VARA ?N CULORI

Cum ai putea oare să nu iubești arta când ai crescut înconjurat de ea?

Mama și tata, deși nu au profesat niciodată în domeniul artei, m-au crescut cu această iubire extraordinară pentru tot ce e frumos- fie asta natura, o clădire veche de o sută de ani sau chiar o bătrânică zbârcită, ca o ciupercă, trecând strada. Toată casa noastră e dominată de spiritul frumosului, cu cel puțin un tablou în fiecare cameră în care te afli, fiecare potrivindu-se perfect cu "personalitatea" casei noastre. Căldura pe care casa mea o emană prin toată această metamorfozare într-o galerie minimalistă de artă nu se compară cu niciun sentiment pe care l-am simțit vreodată. M-au învățat să apreciez fiecare tip de artă, oricare ar fi ea, dar, în special, tablourile și procesul de pictură. Mama, de exemplu, nu a făcut niciodată cursuri de desen, dar pasiunea pentru culori pe pânză o făcea să dea tot ce e mai bun pentru ca, la final, să te uiți efectiv la sentimente materializate. Și chiar dacă nu a avut niciodată ocazia să-și vadă lucrările expuse la vreo galerie imensă de artă, faptul că sunt păstrate cu iubire și apreciere în casa noastră e cea mai mare apreciere pe care mama o poate avea; cu toate astea, știu că undeva în sufletul ei poate ar fi vrut ca lucrurile să stea altfel, dar din păcate în generația ei nu au existat foarte mulți oameni care să considere că visul ei i-ar aduce o împlinire financiară, așa că s-a reprofilat.

Cât despre tata, ei bine, el chiar nu a avut niciodată tangențe cu acest domeniu de activitate, dar presupun că iubirea pentru mama l-a făcut să fie interesat la rândul lui de tablouri și culori. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică mă holbam minute întregi la raftul cu atlase și cărți despre artă din biblioteca tatei, cu toate că toate lecturile lui se legau de chestii juridice, el fiind avocat. Multă vreme m-a intrigat această diversitate bizară a cărților și când m-am decis în sfârșit să-l întreb care e povestea din spatele raftului, el mi-a spus că uneori iubirea te poate face să îți schimbi până și gusturile literare.

– Plus că, mi-a spus el, până și avocații au nevoie câteodată de o pauză de la legi. Nimeni nu s-ar fi gândit că arta poate fi atât de fascinantă, totuși. Și atunci am înțeles faptul că mariajele au nevoie de mai mult decât o simplă iubire ca să reziste. Au nevoie și de compromisuri și noi perspective. Iată deci cum a ajuns tata modelul meu de bărbat. Dacă cineva nu e dispus să-mi înțeleagă latura artistică așa cum tata i-a înțeles-o pe a mamei, atunci voi știi cu siguranță că nu e bărbatul potrivit. Poate părea ciudat, dar arta a devenit o parte integrantă a mea, care nu pot permite să fie dată la o parte doar din cauza unei iubiri care nu va rezista.

În ciuda a tot ceea ce părinții mei au făcut ca să-mi cultive talentul pe care au înțeles că îl aveam, n-a fost mereu atât de simplu. Chiar dacă se putea observa cu ochiul liber înclinația evidentă pe care o aveam către pensulă și culoare în copilărie, toată lumea a ales să creadă că e mai mult o pasiune trecătoare. Ca toată lumea, familia mea spera că îmi voi alege o carieră bine plătită, în care să excelez. Au realizat destul de rapid însă că nu există ceva ce m-ar face mai fericită de-a lungul vieții decât arta. Profesoara de desen din școala primară mă lăuda că am un talent aparte, care trebuie cultivat. Încă îmi amintesc perfect primul desen pe care l-am făcut vreodată. Eram în clasa a III-a și doamna de desen ne-a pus să desenăm "ce ne face fericiți" așa că am desenat un câmp plin cu flori, pentru că pe atunci eram fascinată de frumusețea florilor. După acest episod și toate laudele profesorului, ai mei au înțeles în sfârșit ce aveau de făcut și m-au înscris la cursuri de artă unde să mă pot perfecționa; acolo unde tema mea preferată rămăseseră încă florile. Ca să fiu sinceră, nici până în ziua de azi nu m-am oprit din a desena flori. Jumătate din toate caietele mele de schițe sunt cu siguranță pline de sute de specii de plante și flori. E drept, acela a fost de departe cel mai nereușit desen al meu. Florile erau doar niște puncte colorate, iar cerul era mult prea măzgălit ca să arate în vreun fel uniform. Ca să fiu sinceră, natura a reprezentat un pilon de sprijin important în parcursul meu artistic. Mă scotea din orice blocaj, iar fiecare peisaj pe care îl realizam îmi asigura mereu o notă maximă. În acei ani am simțit mai tare ca niciodată că acela a fost startul cursei mele contra cronometru către visul meu. Școala primară și cea gimnazială au fost străbătute de procese puternice pentru a-mi găsi stilul, un stil care și-a pus adânc amprenta pe personalitea mea de azi, dominată de gânduri pozitive și muncă pe brânci. Plin de culori vii, bazat pe forme simple, cu esențe profunde. Cu timpul, am încercat tot mai mult să studiez stiluri diferite, de la artiști mari, extrem de cunoscuți. Și chiar dacă nu puteam recrea totul perfect, fiecare exercițiu pus pe pânză sau foaie îmi ajuta mâna tot mai mult să se formeze, să se obișnuiască cu schițe nu tocmai perfecte, față de cele complexe cu care eram obișnuită. De-a lungul acestui studiu solitar, am învățat că niște piese bune se realizează încet, fără grabă, răvășit la început. În primii doi ani de liceu mi-am consolidat tot mai adânc în minte dorința și determinarea de a urma o școală de arte, astfel că în anii terminali aveam deja câteva variante bune de portofolii și scrisori de intenție pentru orice aplicație la facultate posibilă. Și iată-mă aflând că am fost admisă la un colegiu aflat în topul meu, Universitatea din California. Cum m-aș putea umple de creativitate mai bine dacă nu chiar inspirându-mă de la clima caldă, peisajele mereu colorate, lipsite de mortalitatea frigului și chiar de la ocean însăși? Știam foarte bine încă dinainte de a fi acolo că locul pe care l-am ales avea să mă facă să scot tot ce am mai bun din mine, ajutându-mă să realizez cele mai bune lucrări, poate chiar pietre de temelie pentru cariera mea.

Acum e săptămâna de dinaintea începerii anului universitar și am un presentiment că viața mea se va schimba complet. Voi deveni un artist desăvârșit, un om mai bun, și de ce nu, voi învăța să mă bucur și de distracțiile ocazionale pe care viața mi le poate oferi. Voi deveni altă Soraya.