Un Suflet R?nit

Cassandra

Zilele se târau, fiecare apus de soare smulgând o bucată din vacanța mea și aruncând-o înspre necunoscutul începerii școlii. Luna de vară, pe care o mai aveam la dispoziție, se simțea mai mult ca o numărătoare inversă decât o pauză binemeritată. Încercam să mă obișnuiesc cu noua casă, cu străzile largi și cu zgomotele diferite ale orașului ăsta, dar nimic nu părea să se așeze cu adevărat.

Nopțile erau cele mai grele; liniștea californiană amplifica ecoul gândurilor mele, o liniște care îmi amintea dureros de forfota New York-ului, forfota ce-mi adormea amintirile.

Într-o după-amiază, sătulă până peste cap de pereții albi ai camerei, am decis să evadez. Mama și Maik plecaseră cu Fabian la un parc de distracții, iar eu, sub pretextul unei dureri de cap, refuzasem să-i însoțesc. Mi-am vârât căștile în urechi, lăsând muzica să-mi învăluie gândurile, și am pornit pur și simplu pe străduțele liniștite. Palmierii ăia înalți aruncau umbre lungi pe asfaltul încins, iar aerul mirosea a sare și a flori exotice – un parfum nou, total străin mie.

Am cotit pe o alee mai îngustă, mărginită de niște garduri vii înalte care păreau să ascundă secrete, parcă șoptind povești nespuse. La capătul ei, am zărit o poartă veche din fier forjat, aproape înghițită de vița de vie. Ar fi trebuit s-o ignor, să trec mai departe, dar ceva m-a tras, o curiozitate ciudată, aproape magnetică.

Poarta era întredeschisă, iar un semn vechi, ruginit, aproape ilizibil, părea să avertizeze, dar nu puteam descifra ce anume. Am simțit o tresărire în piept, o combinație ciudată de teamă și o dorință irezistibilă de a vedea ce se află dincolo.

Am pășit în curte cu inima zvâcnind, fiecare pas era o mică ezitare. Grădina părea să fi fost odată magnifică, dar acum era lăsată în paragină, vegetația sălbatică cățărându-se pe zidurile unei case impunătoare. Ferestrele mari, acoperite de pânze groase, păreau niște ochi orbi, goi. Atmosfera era densă, apăsătoare, de parcă timpul încremenise acolo. În aer plutea un parfum ciudat, un amestec de pământ umed, flori ofilite și... ceva metalic, subtil, care-mi dădea fiori reci pe șira spinării.

În timp ce priveam fațada casei, o mișcare bruscă în periferia vederii m-a făcut să tresar. O umbră. Nu era un animal, nu... era conturul clar al unei siluete înalte, masculine, care a dispărut la fel de repede cum apăruse, după un colț al casei.

Inima a început să-mi bată nebunește, să lovească puternic în coaste. Ar fi trebuit să fug, să mă întorc de unde venisem. Dar acum era prea târziu. Un sunet slab, ca un scârțâit de ușă veche, a ajuns la urechile mele, amplificat de liniștea apăsătoare a locului.

Un val de frică rece mi-a cuprins șira spinării. Mă pregăteam să mă întorc, să fug fără să privesc înapoi, când o voce gravă, ușor răgușită, dar cu o intensitate care mi-a tăiat respirația, a rupt tăcerea:

— Cine ești tu? Și ce cauți aici?

M-am întors brusc, iar în lumina palidă a amurgului, am văzut o figură masculină ieșind din umbrele casei. Nu era un bărbat în vârstă, ci un tânăr, probabil de vârsta mea sau poate puțin mai mare.

Ochii lui erau întunecați, aproape negri, cu o intensitate care m-a țintuit locului. Avea părul ciufulit, rebel, și o expresie care îmbina misterul cu o anumită tristețe, sau poate doar cu o lipsă de căldură. Privirea lui era pătrunzătoare, de parcă îmi citea fiecare gând, fiecare temere ascunsă.
Pentru o clipă, am simțit că nu pot respira. Aerul părea să fi dispărut.