Un Suflet R?nit

Cassandra

Am recitit acele rânduri de zeci de ori, cu fiecare citire simțind cum cuvintele lui Dilan se imprimă mai adânc în mine. Nu era o poezie, ci mai degrabă un strigăt mut, o mărturisire a unui suflet chinuit care se temea să mai simtă. „Nu vreau să simt, nu vreau să mă-ard...” Cuvintele astea îmi răsunau în minte, ecoul propriilor mele temeri. Înțelegeam atât de bine dorința lui de a se izola, de a-și construi ziduri.

Soarele începea să se strecoare prin perdele, pictând dormitorul în nuanțe calde de auriu. O nouă zi. O nouă zi în California, în această casă care încă nu se simțea a „acasă”.

M-am ridicat din pat, carnețelul lui Dilan încă strâns în mână. Pe coperta scorojită, numele lui, Dilan, era scris cu o mână apăsată. Era o bucată din el, o cheie spre o parte ascunsă, întunecată, pe care o arăta doar pe hârtie. Pe fața lui, la petrecere, nu se vedea nimic din disperarea asta. Doar zâmbete facile și o carismă de rege.

M-am îmbrăcat în niște pantaloni scurți și un tricou lejer, apoi am coborât în bucătărie. Mama era deja acolo, pregătind cafeaua, cu un zâmbet radiant pe față. Maik era lângă ea, citind ziarul, iar Fabian se juca pe podea cu niște mașinuțe. Imaginea unei familii fericite. O imagine pe care o doream și pentru mine, dar care, pentru moment, părea atât de departe.

— Neața, scumpo! a spus mama, așezându-mi în față o farfurie cu clătite. Ai dormit bine?

Am mormăit ceva ininteligibil, luând o clătită. Erau bune, dar gândurile mele erau departe, la Dilan și la poezia lui. Cum de un băiat care părea să aibă totul
–popularitate, carismă, un zâmbet care topise inima fiecărei fete  putea să ascundă atâta durere? Și de ce acele rânduri mă loveau atât de puternic?

— Ești distrată, a observat mama, studiindu-mă. S-a întâmplat ceva la petrecere?

Am ridicat din umeri.

— Nu, doar oboseală. A fost multă lume.

Am evitat să o privesc în ochi. Nu eram pregătită să-i spun despre Dilan, despre casa abandonată, despre carnețel. Erau lucrurile mele, secretele mele, și simțeam că aveam nevoie să le păstrez doar pentru mine, cel puțin deocamdată.
Maik și Fabian au plecat la un meci de fotbal, iar mama a început să facă ordine. Am simțit nevoia să ies, să mă plimb, să las gândurile să se așeze. Am luat carnețelul și l-am ascuns sub tricou, apoi am ieșit pe ușă.

Pășeam fără o direcție anume, pur și simplu lăsând picioarele să mă ducă. În cele din urmă, m-am trezit în fața aceleiași case abandonate. Era ciudat cum locul ăsta, care ar fi trebuit să-mi inspire teamă, acum mă atrăgea ca un magnet.

Era un loc interzis, un secret împărtășit doar între mine și Dilan.
Am intrat în curte, privirea scanând geamurile sparte și zidurile scorojite. Casa părea să respire singurătate, o singurătate pe care o înțelegeam prea bine. Am ezitat pentru o clipă, apoi am urcat treptele, simțind adrenalina pompându-mi în vene.

Am intrat în camera unde găsisem carnețelul. Era exact cum o lăsasem, praful așternut gros peste tot, lumina filtrându-se prin geamurile murdare. M-am așezat pe podea, cu spatele sprijinit de zid, și am scos carnețelul. Am vrut să înțeleg mai mult, să descifrez enigma lui Dilan, să găsesc răspunsuri la întrebările mele.

Am răsfoit paginile vechi, îngălbenite, pline de rânduri scrise cu o mână grăbită, furioasă sau uneori, tristă. Erau fragmente, gânduri rupte, niciodată o poveste completă. Ca și cum el însuși era fragmentat.

O foaie mai veche mi-a atras atenția. Era o schiță. O casă. Nu casa asta abandonată, ci una elegantă, cu un balcon mare și flori în ghivece. Alături de ea, o siluetă de femeie, cu părul lung și fluturând în vânt, și o alta, mult mai mică, ținând-o de mână.

Dedesubt, o singură frază, scrisă cu litere tremurânde: „Mami... De ce?”
Am încremenit. Această schiță, această frază simplă, spunea mai mult decât toate poeziile adunate la un loc. Vorbea despre o pierdere, despre o rană adâncă, deschisă. Despre motivul pentru care Dilan era așa.

Simțeam o durere ascuțită în piept, o empatie profundă pentru el. Îmi era familiară acea întrebare, „De ce?”, acea căutare disperată a unui răspuns care nu vine niciodată.

M-am ridicat brusc. Trebuia să plec de aici. Acest loc, carnețelul, mă aduceau prea aproape de el, de durerea lui. Nu eram sigură dacă eram pregătită să mă confrunt cu asta.