Toate focurile

„And in the end, she have the courage to look far away and let herself burn for the one she loved."

— R. M. Drake

CAPITOLUL 16

Jocuri murdare

Sunt slăbită și am nevoie de apă. Îmi simt buzele uscate și aspre, așa că îmi trec scurt limba peste ele. Nu îmi dau seama dacă afară este zi sau noapte, și îmi este imposibil să deduc unde suntem. Am senzația că mă aflu într-o cutie care plutește în neștire, prin întuneric. Mașina încă se deplasează, iar tot ce aud este sunetul motorului. Sunt sigură că automobilul are ceva defect, pentru că scoate niște zgomote ciudate, care îmi amintesc de sunetele provocate de bucșele de la motor.

Mă doare capul. Trag aer în plămâni, adânc, iar aerul îmbâcsit se învârte în mine.

Când închid ochii, tot ce văd este chipul lui Sebah. Tot corpul îmi tremură și nu pot să mă gândesc decât la ce face el – la cum se simte. Sunt incapabilă... Nimic, niciodată nu m-a făcut să mă simt mai neputincioasă. Îmi este imposibil să trag vreo concluzie în urma a ceea ce tocmai s-a întâmplat. Nu mă simt de parcă l-aș fi pierdut, pentru că Sebah nu era al meu, dar mă simt ca și când aș fi pierdut șansa de a-l avea. Cumva, simt că cineva mi-a furat șansa asta. Ceva îmi spune că, dincolo de ceea ce se întâmplă între mine și el, cineva făurește alte planuri. Cred în intuiția mele, iar acum, mai mult ca niciodată, decid să o ascult întru totul. Îmi dau seama că adevărata acțiune nu are loc între mine și Sebah. Adevărata acțiune nu are loc nici măcar aici, în Sicilia, iar frații Hank sunt implicați – fiecare în parte.

Mașina se oprește brusc și mă clatin din inerție. Palma mi se încleștează pe ceva ce pare a fi o cutie de carton. Acum realizez că nici nu mi-a trecut prin minte să încerc să pipăi ce se află în jurul meu. Lumina de afară pătrunde brusc înăuntru și mi se pare de-a dreptul violentă. Strâng din ochi, iritată, și scrâșnesc din dinți. Mă simt ca Gollum – ascunsă într-un colț dintr-o cameră întunecată, protejându-mi cu înverșunare viața. Aud voci bărbătești, puternice, dar nu înțeleg nimic din ceea ce ele spun. Dacă ar fi să descriu printr-un cuvânt ceea ce simt acum, în mod clar aș alege cuvântul „frică". Sentimentul îmi dă o energie ciudată, care mi se pare a fi atât de puternică încât reușește cumva să mă țină în viață. Știu că dacă aș scăpa de sub control, aș face ceva necugetat din cauza valului de energie care îmi clocotește în sânge. După vreme îndelugată, simt cu adevărat lipsa drogurilor.

Creierul meu pare, efectiv, gol. Orice gând sau intenție mi se blochează atunci când o palmă se strânge în jurul gleznei mele și mă trage dintr-o dată pe podeaua de metal a dubiței. Dacă asta e o scenă nenorocită dintr-un film de groază, atunci să-mi arate cineva scenaristul, pentru că vreau tare mult să-i dau un pumn. Deși icnesc și înjur nervoasă, vocea mi se pierde când ajung afară. Nu îmi pot da seama dacă suntem într-o hală imensă sau într-un container jegos, dar cert este că o namilă mă apucă strâns de braț și mă trage după el, în ciuda faptului că mă împiedic în propriile picioare. Încerc să îi țin ritmul, până când ne oprim brusc și observ că sunt mai multe fete în jurul meu. Mă uit fugitiv la ele, timp în care bărbatul cu maxilar puternic și cu cercel în sprânceană îmi face vânt între două dintre ele. Nu durează mult până să ajung la concluzia de care încercam să fug.