Cassandra
După ce am părăsit aleea întunecată și am ajuns pe strada luminată, am simțit că un nod de tensiune se desprinde din pieptul meu.
Aerul nopții californiene, mai cald și mai blând decât cel din New York, mi-a umplut plămânii, aducând cu el o ușurare temporară. Pașii mei erau mai rapizi, ca și cum aș fi vrut să las în urmă nu doar casa veche, ci și acea întâlnire bizară.
Însă, chiar și în siguranța relativă a străzii, imaginea lui nu-mi ieșea din minte. Ochii lui întunecați, plini de o durere tăcută și de o respingere aproape palpabilă, mă bântuiau.
Cine era acest băiat misterios și de ce locuia singur într-o casă care părea părăsită de timp? Îmi ordonase să plec, dar curiozitatea, mai puternică decât orice teamă, mă atrăgea înapoi.
Am ajuns acasă, unde luminile calde ale casei noi mă întâmpinau. Mama, Camelia, era în bucătărie, aranjând farfuriile în dulapuri, cu un zâmbet pe buze. Maik și Fabian erau în living, râzând zgomotos la un joc video. Scena era una de armonie domestică, un tablou la care nu eram obișnuită, dar care, pentru mama, însemna fericire. M-am simțit vinovată pentru sentimentul de neliniște pe care îl purtam în mine.
— Cassandra, dragă, ai venit! Ai găsit cartierul? a întrebat mama, privindu-mă cu ochii ei calzi. Sper că nu te-ai rătăcit.
— Nu, mamă, am răspuns, încercând să par cât mai normală. Am explorat puțin. E... interesant.
Am încercat să evit privirea ei, temându-mă că ar putea citi în ochii mei agitația din inima mea. Am urcat scările spre camera mea, un spațiu nou, încă nepersonalizat, unde ecourile New York-ului încă persistau. M-am aruncat pe pat, privind tavanul. Casa veche, băiatul cu ochii negri – totul se derula în mintea mea ca un film ciudat.
De ce mă afectase atât de mult întâlnirea cu el? Poate pentru că era prima "aventură" în noua mea viață din California, un eveniment care spărgea monotonia și anxietatea mutării. Sau poate pentru că, sub învelișul de ostilitate, am simțit o rezonanță, o undă de suferință similară cu a mea.
— Nu mă cunoști. Nu știi nimic despre mine, îmi spuseseră cuvintele lui în minte.
Avea dreptate. Nu știam nimic despre el. Dar asta nu mă oprea să vreau să aflu. Instictul meu de conservare îmi striga să stau departe, dar inima mea de "detectiv" recent activată era irezistibil atrasă de mister.
Zilele următoare au trecut într-o ceață. Am ajutat la despachetat, am explorat împrejurimile casei, am încercat să mă adaptez la noua realitate. Am evitat strada pe care era situată casa misterioasă, dar gândul la el persista. Cine era și de ce mă avertizase să stau departe?
Într-una din după-amieze, în timp ce scotoceam prin cutii, am găsit jurnalul meu vechi. L-am deschis la o pagină goală și am început să scriu. Am așternut pe hârtie fiecare detaliu al întâlnirii mele cu băiatul necunoscut, eliberând o parte din tensiunea acumulată.
În timp ce scriam, mi-am dat seama că, în ciuda avertismentelor lui, ceva mă împingea să revin. Nu era doar curiozitate, ci și o dorință ciudată de a înțelege. Poate chiar de a ajuta, dacă era nevoie.
Cu doar o lună rămasă până la începerea ultimului an de liceu, știam că trebuia să mă concentrez pe noua mea viață. Dar, undeva, în spatele minții mele, o întrebare insistentă se ridica: Voi putea să ignor apelul acelei case vechi și al ochilor întunecați, sau misterul lui va deveni o parte inevitabilă a noului meu început în California?