Toate focurile

Capitolul 16

„And in the end, she have the courage to look far away and let herself burn for the one she loved."

— R. M. Drake

CAPITOLUL 16

Jocuri murdare

Sunt slăbită și am nevoie de apă. Îmi simt buzele uscate și aspre, așa că îmi trec scurt limba peste ele. Nu îmi dau seama dacă afară este zi sau noapte, și îmi este imposibil să deduc unde suntem. Am senzația că mă aflu într-o cutie care plutește în neștire, prin întuneric. Mașina încă se deplasează, iar tot ce aud este sunetul motorului. Sunt sigură că automobilul are ceva defect, pentru că scoate niște zgomote ciudate, care îmi amintesc de sunetele provocate de bucșele de la motor.

Mă doare capul. Trag aer în plămâni, adânc, iar aerul îmbâcsit se învârte în mine.

Când închid ochii, tot ce văd este chipul lui Sebah. Tot corpul îmi tremură și nu pot să mă gândesc decât la ce face el – la cum se simte. Sunt incapabilă... Nimic, niciodată nu m-a făcut să mă simt mai neputincioasă. Îmi este imposibil să trag vreo concluzie în urma a ceea ce tocmai s-a întâmplat. Nu mă simt de parcă l-aș fi pierdut, pentru că Sebah nu era al meu, dar mă simt ca și când aș fi pierdut șansa de a-l avea. Cumva, simt că cineva mi-a furat șansa asta. Ceva îmi spune că, dincolo de ceea ce se întâmplă între mine și el, cineva făurește alte planuri. Cred în intuiția mele, iar acum, mai mult ca niciodată, decid să o ascult întru totul. Îmi dau seama că adevărata acțiune nu are loc între mine și Sebah. Adevărata acțiune nu are loc nici măcar aici, în Sicilia, iar frații Hank sunt implicați – fiecare în parte.

Mașina se oprește brusc și mă clatin din inerție. Palma mi se încleștează pe ceva ce pare a fi o cutie de carton. Acum realizez că nici nu mi-a trecut prin minte să încerc să pipăi ce se află în jurul meu. Lumina de afară pătrunde brusc înăuntru și mi se pare de-a dreptul violentă. Strâng din ochi, iritată, și scrâșnesc din dinți. Mă simt ca Gollum – ascunsă într-un colț dintr-o cameră întunecată, protejându-mi cu înverșunare viața. Aud voci bărbătești, puternice, dar nu înțeleg nimic din ceea ce ele spun. Dacă ar fi să descriu printr-un cuvânt ceea ce simt acum, în mod clar aș alege cuvântul „frică". Sentimentul îmi dă o energie ciudată, care mi se pare a fi atât de puternică încât reușește cumva să mă țină în viață. Știu că dacă aș scăpa de sub control, aș face ceva necugetat din cauza valului de energie care îmi clocotește în sânge. După vreme îndelugată, simt cu adevărat lipsa drogurilor.

Creierul meu pare, efectiv, gol. Orice gând sau intenție mi se blochează atunci când o palmă se strânge în jurul gleznei mele și mă trage dintr-o dată pe podeaua de metal a dubiței. Dacă asta e o scenă nenorocită dintr-un film de groază, atunci să-mi arate cineva scenaristul, pentru că vreau tare mult să-i dau un pumn. Deși icnesc și înjur nervoasă, vocea mi se pierde când ajung afară. Nu îmi pot da seama dacă suntem într-o hală imensă sau într-un container jegos, dar cert este că o namilă mă apucă strâns de braț și mă trage după el, în ciuda faptului că mă împiedic în propriile picioare. Încerc să îi țin ritmul, până când ne oprim brusc și observ că sunt mai multe fete în jurul meu. Mă uit fugitiv la ele, timp în care bărbatul cu maxilar puternic și cu cercel în sprânceană îmi face vânt între două dintre ele. Nu durează mult până să ajung la concluzia de care încercam să fug.

— Cred că nu ai înțeles..., încep eu, făcând un pas în față, încruntată și mânioasă, iar namila răsuflă pe nări.

Deodată, urlă cuvinte pe care nu le pot înțelege, dar pricep că orice ar zice nu e de bine. Mă împinge în spate și, ținându-mi privirea fixată pe pantofii lui lăcuiți, devin automat docilă și tăcută. Se îndepărtează, iar eu analizez vigilentă totul din jur. În afara noastră și a dubiței negre, nu se află nimic altceva între pereții înalți, de metal, care ne înconjoară. Betonul de pe jos e pătat de uleiul și motorina ale căror mirosuri s-au amestecat cu cel al drogurilor. Orice pas sau sunet crează ecou. Vocile fetelor sunt delirante, exact ca expresiile pe care le poartă pe chip. Știu că sunt speriate și în stare de sevraj, pentru că pot simți mirosul de droguri în aer și o pot vedea în ochii lor. Dintr-o dată, atmosfera îmi provoacă scârbă.

După câteva minute în care individul ne ține instructajul, într-o limbă pe care nu o pot nici măcar asemăna cu vreuna pe care o cunosc, un Hummer intră pe ușile imense și grele. Între timp, namila scoate de pe bancheta din spate a dubiței o trusă argintie, pe care o trântește pe capotă cu un zăngănit iritant. O deschide, iar șoferul hummer-ului coboară și deschide portiera din spate a mașinii de dimensiuni impresionante. Îmi mut privirea la namilă și îl văd cum agită pe rând fiolele, între degetul mare și cel arătător. Instiinctiv, mă uit la fetele care zac pe podeaua rece și plină de praf. Toate imploră să își primească doza. Namila nu ezită și trage într-o seringă conținutul unei fiole, aplecându-se pe vine în fața primei fete din rând. Îmi simt genunchii cedând, apoi aud ca prin vis o voce bărbătească și cuvinte în engleză:

— Câte sunt?

Șoferul, un tip slab și înalt, îi spune că „ sunt douăzeci și trei". Îmi întorc privirea spre ei, dar capul mi-l mențin nemișcat. Bărbatul are trăsături delicate, de om care se întreține, dar în jurul lui plutește un aer straniu, încărcat de fum. Între degetele pline de inele ține un trabuc și eu constat, dincolo de toate dubiile pe care le am, că este prototipul perfect al mafiotului tipic sicilian. Judecând după toate fetele care stau întinse pe jos, aduse într-o stare deplorabilă, îmi dau seama că a venit să își verifice marfa.

Nu mă pot gândi decât la cum, oare, am ajuns eu aici? Ce caut în locul ăsta? Unde e Sebah și de ce m-a aruncat Xander în mașina aia? Imagini de la vilă mi se derulează în minte, urmate de expresia lui Kaiden, de felul în care m-a tras Vixen afară, și apoi cum Xander m-a închis în mașină. Revin fără voie în prezent atunci când namila îmi apucă brațul în palma lui aspră, cu unghii tăiate din carne și roase. Îmi trag mâna, făcându-i dificilă intenția de a-mi injecta drogurile în venă. Indiferentă în fața consecințelor, îl lovesc cu pumnul oriunde apuc și încerc să-mi recuperez cotul din menghina lui. Mă aleg cu o palmă zdravană peste obraz și sfârșesc întinsă pe ciment. Totul se întâmplă atât de repede, pe nepregătite și brusc, încât mă deconcentrez involuntar și, deși privesc pretutindeni, agitată, nu văd nimic. Mintea mea nu mai filtrează și, dacă nu sunt moartă, atunci cu siguranță sunt inertă. Simt înțepătura, și pentru că nu mai pot face nimic ca să îl opresc, mă bucur de senzație. Euforia mi se propagă cu repeziciune în sânge, exact ca atunci când aprinzi o lumânare într-o încăpere și lumina se revarsă în fiecare colț întunecat.

Suntem toate repezite și urcate înapoi în mașina neagră, private de lumea exterioară. Aș vrea să vorbesc cu celelalte fete, dar ceva îmi spune că niciuna dintre ele nu îmi va da vreun răspuns coerent. Îmi las capul pe spate și închid ochii. Un zâmbet îmi încolțește pe buze, dovadă a faptului că sunt sub controlul halucinant al drogurilor. Încep să râd haotic și îmi prind cercelul din buză între dinți, printre hohote. Inerția mașinii îmi provoacă goluri în stomac, lucru care amplifică fiecare reacție plină de beatitudine. Gândurile mele sunt o învălmășeală totală, dar nu mă străduiesc să le așez într-o ordine firească. Văd forme nedefinite, deși țin ochii închiși, iar tot ce aud este sunetul râsului meu fatidic. Sunt cuprinsă de spasme și, deodată, mi se taie respirația. Realizez prea târziu ceea ce se întâmplă ca să pot evita. O singură dată am mai pățit așa ceva, iar atunci am fost cărată de Non la spitalul din Backersfield.

Mâna mi se duce automat în dreptul pieptului, și parcă-mi simt limba alunecând pe gât. Măresc ochii și mă prind cu brațul liber de tot ce apuc în cale, forțându-mi trupul să își revină său să se calmeze. Îmi înfig unghiile în brațul unei fete, iar ea țipă la mine. Cu eforturi, încerc să o rog să mă ajute. E în zadar, pentru că după un ultim junghi, pierd orice legătură cu realitatea.

***

— Dacă nu se trezește în zece minute, scăpați de ea.

— A fost adusă de la reședința familiei Hank.

— Ce?

Se instalează o tăcere apăsătoare. Rămân nemișcată și ascult discuția care se desfășoară în încăpere.

— Santana a plănuit totul. Fata zace de aproape două zile. Ben i-a injectat supradoză și când au adus-o aici abia mai respira. Am stabilizat-o cu adrenalină.

Aud un oftat înfundat, dincolo de vâjâitul frustrant din urechi. Îmi este cald și îmi simt părul ud, lipit de față și de gât.

—  În condițiile astea, trebuie tratată cu grijă. N-am vrea s-o pierdem, nu? Curăț-o, schimb-o și du-o în camera șapte până mă decid ce facem cu ea.

— Da, domnule.

— Derek unde e? rostește bărbatul după câteva clipe. Habar n-are în ce ne-a băgat.

Un telefon sună, dar nimeni nu răspunde.

— Ba cred că e perfect conștient, domnule. A plecat acum treizeci de minute spre Corsica, cu jumătate din fetele aduse.

— Sper să moară îngropat sub falezele de calcar. Tocmai a reușit să întărâte mai mult clanul Hank.

Aud o ușă deschizându-se, urmată de un scârțâit scurt.

— Din câte am înțeles, domnule, ei au plecat ieri în Chicago. Nu sunt interesați de ea. Cred că Derek o voia pe Camilla, nu pe fata asta.

— N-aș prea zice.

Niște pași se apropie de mine, dar reușesc să rămân calmă și să nu mă trădez prin vreun fel de reacție. Maxilarul îmi e cuprins între degete și capul tras spre stânga. Cineva îmi ridică pleoapa ochiului stâng, iar eu îmi țin respirația în timp ce văd prin ceață chipul întunecat al unui mulatru. Îmi studiază pupila și apoi îmi dă drumul, iar capul îmi cade inert pe saltea. Îl simt ridicându-se, iar pulsul meu încetinește cât de cât.

— O să își revină. Trebuie să își revină. Cred că Derek are planuri în ceea ce o privește.

— Nu credeți că a confundat-o cu Camilla?

— Posibil. Seamănă izbitor de mult.

Ușa se închide, iar eu rămân paralizată. Nu încordez niciun mușchi până nu sunt convinsă că încăperea e goală. Deschid precaută un ochi, apoi pe celălalt. Atmosfera dezolantă și aerul închis din jur mă sufocă. Mâna stângă mă arde și reperez imediat punctulețele mici și roși din dreptul cotului meu. O simt circulând prin corp, strecurată în grupa mea sanguină. Adrenalina e delicioasă și chinuitoare în același timp.

Mă ridic în capul oaselor și îmi rotesc gâtul, ducându-mi mâna la ceafă. Gem când îmi simt mușchii relaxându-se, ca și când cu fiecare mișcare aș desface niște funii strânse în jurul lor. Caut cu privirea ceva ce conține apă, sau vreun robinet, dar spațiul este atât de sărac încât tot ce conține sunt eu și un bec care atârnă în mijlocul tavanului. Locul ăsta arată ca o celulă cu ușă de lemn. Poate că dacă aș fi fost mai atentă, aș fi anticipat că ușa avea să se deschidă, ca să mă pot preface că încă sunt pe moarte. Totuși n-am fost, și-acum mulatrul mă privește fix, în timp ce închide ușa în urma lui. Îmi trag genunchii la piept și încerc să mă ridic de jos, dar el mă împinge înapoi pe podea.

— Nu te obosi, îmi zice, vădit plictisit.

Își scoate telefonul și îl duce la ureche după ce apasă pe un buton. Îmi susține privirea în timp ce eu mă uit încruntată la el, înjurându-l tacit și fără vreun menajament. Rostește ceva în italiană, dar nu acord importanță. Îi memorez fiecare trăsătură sau orice indiciu care m-ar ajuta – dacă aș scăpa de aici, desigur. După ce termină, se apleacă în fața mea și îmi zâmbește, adâncindu-și astfel ridurile de expresie. Nasul său e borcănat și sprâncenele-i sunt foarte dese și negre. În schimb, zâmbetul îi e de-a dreptul orbitor, cu dantura perfectă. Are puțin peste treizeci de ani, iar ochii lui îmi aduc aminte de culoarea stacojie a renumitei pietre „Ochi de pisică".

— De ce mă privești cu atâta ură? mă întreabă, fals preocupat. Nu îți fac nimic rău.

Ușa se deschide și o femeie intră. Bărbatul nu reacționează, ceea ce îmi dă de înțeles că e la curent cu tot ce mișcă în clădire. Așadar, pare a fi un fel de șef aici. Sunt șocată de felul lejer în care tipa reușește să pășească pe platformele imense, din piele, care-i ajung mai sus de genunchi. Mestecă gumă, are părul împletit în zeci de codițe migăloase și, spre surprinderea mea, are aceeași nuanță închisă a tenului ca bărbatul din fața mea.

— L-am chemat pe el, nu pe tine, rostește mulatrul printre dinți.

Femeia mestecă indiferentă guma și îl privește sfidătoare. Când se uită la mine, chipul i se luminează.

— Vai, dar ce face Camilla aici? icnește ea, aparent încântată.

Bărbatul oftează exasperat și se ridică, apoi face un gest scurt cu două dintre degete.

— Nu e Camilla, o lămurește el scurt. Pregătește-o și du-o în camera șapte. 

Femeia mă apucă de maxilar și îmi întoarce capul. Cum stă așa, aplecată în fața mea, îi pot vedea trei sferturi din sâni.

— Camera șapte? întreabă, iar mirosul de Hubba Bubba mă lasă fără aer. Știi ce înseamnă camera șapte, domnișoară?

Mi se face rău.

— Cred că..., încep, dar nu apuc să termin, pentru că voma îmi țâșnește printre buze.

Platfomele ei nu mai sunt atât de roși acum, din cauza salivei mele colorate. Nu pare surprinsă, ceea ce o face să rămână nemișcată și să se uite de sus la mine. Mulatrul cred că își masează tâmplele, iar eu îi permit propriului corp să elimine orice substanță dăunătoare din stomac. Nu mă mai recunosc și îmi e al naibii de greu să mă identific în haosul ăsta. În ciuda a toate astea, tot ce fac este să vomit. În același timp, am atât de multe întrebări care-mi roiesc în cap, încât îmi simt creierul îngreunat. Când convulsiile mi se opresc, mă șterg la gură cu podul palmei și nu țin cont de faptul că sunt grețoasă. Femeia se dă în spate și, uitându-se intrasigentă la mulatru, face un balon roz de gumă.

— Fata asta e sosia Camillei. Uite, spune, apoi arată revoltată cu un deget spre pata uriașă de pe cizmele ei.

Mulatrul zâmbește, apoi îi șoptește ceva. Ea se uită lung la mine, meditând, apoi rostește:

— Ridică-te. N-avem timp de pierdut.

Mă las ridicată și călăuzită de ea spre ieșirea din cameră. Odată trecute de ușa antică, îmi dau seama că spațiul nu este loc atât de restrâns pe cât mi-l imaginasem eu. Holul în care pătrundem este imens, cu neoane lungi pe tavan și căptușit pe-o parte și pe alta de uși. Unele camere au draperie groasă în locul ușii. Părul mi se ridică pe ceafă când aud varietatea de sunete, provocate de ceva la care refuz să mă gândesc. Cred că cel mai potrivit cuvând care descrie locul ăsta este bordel. Deși nu cred că poate cuprinde în întregime ceea ce se întâmplă aici de fapt. Simt repulsie până și față de praful de pe podea. Mă irită scalpul, am mâncărimi pe piele, gura mi s-a uscat și atingerea acestei femei mă arde. Mă uit la felul în care mă ține strâns de cot, dar tot ce obțin de la ea este un aer ignorant și de neclintit. Buzele mele au un gust amar când le umezesc cu limba, iar ea mărește pasul.

Trecem de camerele douăzeci și opt, cincisprezece și opt, apoi ne oprim în fața unei uși masive, fără număr, care-mi amintește de cele specifice seifurilor. Tipa mă îndeamnă să intru după ce deschide portalul, iar ea mă urmează înăuntru. Îmi era groază de faptul că aveam să intru într-o încăpere cu saltea, pe care aș fi fost nevoită să zac în sevraj, în timp ce bărbații se bucurau de corpul meu. Însă mă liniștesc atunci când observ că încăperea este un dormitor decent, cu pat cu baldachin, plasmă, birou și set de fotolii.

— Aici e baia, îmi spune femeia. Intră și spală-te. Te aștept la ușă.

Fac așa cum mi se cere, pentru că sunt prea drogată și slăbită ca să mă opun. Nu asta e partea cea mai grea. Partea grea va fi atunci când o să disper după o altă doză pentru care aș fi în stare să fac orice.

Trag aer în piept și îmi fac duș. Îmi spăl părul, corpul, apoi ies din cabină la fel de inexpresivă cum am intrat. Ochii roși din reflexia oglinzii îmi sunt cunoscuți, dar îi detest atât de mult. Pielea mi-a devenit palidă și cearcănele se grăbesc să iasă în evidență cât mai mult. Nu mi-a fost dor de această Raegan. Poate că am ajuns așa pentru că nu aș fi putut, în alte circumstanțe, să înfrunt situația dezastruoasă prin care trec. O parte din mine e conștientă că am picat, cumva, într-o rețea de prostituție, dar cealaltă parte din mine tocmai așează ultima cărămidă dintr-un zid imens, care o ține departe de realitate și de adevăr. Dar asta nu înseamnă că el nu există. Adevărul, fără alte ocolișuri, este că vina îmi aparține în totalitate. Nu trebuia să vin cu Sebah în Europa. Nu trebuia să am încredere îl el. Însă nu pot să nu mă întreb la ce face acum, la cum se simte și la ce naiba s-a întâmplat cu el de fapt.

Petrec minute bune în fața oglinzii, cu privirea fixată pe creatura care se uită la mine în reflexie.

Înfruntă, Raegan, pentru că propriile tale picioare te-au adus aici. Așa... Fuguța, fuguța!

Închid ochii și inspir.

„Copil mic", îmi șoptește din nou, atingându-mi cu grijă obrazul. „Cât timp sunt aici, nimeni nu îți poate face ceva, Raegan, micuțo."

Atunci unde ești, Hank? Nenorocitule!

Strâng marginea chiuvetei în palme și scrâșnesc din dinți, înainte să șterg suprafața oglinzii aburite și să îmi văd expresia mai clară. Nu mă simt cu adevărat rău, dar corpul îmi e greu și parcă fiecare mușchi cântărește cincizeci de kilograme. Știu că heroina provoacă dureri îngrozitoare în oase și junghiuri în stomac, ceea ce mă îngrijorează al naibii de tare. E un fel de neliniște, agitație, care mă controlează pe interior. Starea mea psihică este deplorabilă. Nimic nu e frumos în viața cu heroină. Aș vrea să o pot scoate din sânge, dar îmi este imposibil. De curiozitate, întind mâna pe orizontală și mă zgâiesc la felul în care degetele îmi tremură – ca niște verigi în bătaia furtunii.

Dincolo de ușa băii, femeia cu piele întunecată mă așteaptă și zâmbește mulțumită când mă vede.

— Vai, ce mișto miroși! Șefu' are niște produse care te dau pe spate.

Nu îmi pot controla reacția perplexă.

— Produse de igienă, fată, la ce te gândeai? Scutură din mână, râzând straniu.

Îmi dau rapid seama că suntem în dormitorul șefului ei. Mulatrul o fi capo di tutti? Sau acel Santana?

— Vino aici – să schimbăm cârpele alea de pe tine.

Aruncă niște haine pe salteaua patului și le analizează, de parcă ar fi vreun designer veritabil, nu o matroană nenorocită. Nu cred că am fost niciodată atât de ascultătoare. Îmi spune să mă îmbrac cu ce se află pe saltea, iar eu execut imediat ordinele. Totul pentru că știu că dacă am să ajung acolo unde vor ei, o să am posibilitatea să o iau pe alte căi. În momentul de față, tot ce pot face este să inspectez locul și să îmi gestionez șansele de a scăpa de aici și cele de a petrece ce mi-a rămas din adolescență prin paturi împuțite. Cândva, tot ce voiam era să particip la o cursă. Acum, lucrurile au evoluat prea mult și gradul de ilegalitate s-a ridicat considerabil. Până unde o să ajung, oare?

Individa își șterge cizmele cu una dintre fuste, apoi o aruncă în grămada pe care o îndeasă într-o cutie de lemn.

Îmbrăcată într-o bustieră și o fustă neagră și mulată, o urmez pe femeie, oriunde m-ar duce. Intrăm într-o sală mare, cu un fel de scenă în mijloc, îngrădită de un perete de sticlă. În lateral observ o masă mare de poker, cu cărți de joc și ruletă. Pereții sunt duri și gri, lipsiți de ferestre, iar ușile sunt toate duble și negre. Sursa de lumină nu e prea darnică, iar cea de aerisire nici atât. E cald, dar aerul e puțin îmbâcsit – arome de trabuc, tutun, alcool și niște droguri. Se aud râsete, voci, hohote, ceea ce înseamnă că undeva, în apropiere, se poartă discuții cu public și subiecte consistente. Fotografiez din priviri orice prind în câmpul vizual, dar mă simt prea slăbită pentru a memora ceva. Văd în ceață și gândurile mele funcționează cu încetinitorul. Deși îmi mijesc ochii pentru a deduce câteva umbre din cealaltă parte a sălii, eforturile îmi sunt zadarnice.

— Hank zici, ha? vorbește femeia, deschizând o ușă înaintea mea. Care dintre ei?

Tonul ei insinuant mă enervează. Clipesc lent, extenuată și puțin dezamăgită de felul în care valul de adrelină s-a dizolvat în corpul meu. Energia din mine a secat într-un interval de zece minute și deja simt începutul unei nevoi acute de o altă doză, care mi-ar asigura pulsul frenetic.

— Arăți ca dracu', constată ea, dându-și în final seama că n-am de gând să îi răspund. Oricare dintre frații Hank l-ar jupui pe Santana de viu dacă ar vedea ce ți-a făcut.

Spre surprinderea mea și a ei, râd încet.

— Știu, zic sec. Mai puțin Kaiden.

Ea mă invită într-o cameră mică, cu un pat pentru o persoană și o noptieră asortată. Văd pe ușă agățată o plăcuță cu numărul șaptezeci, sub care scrie „Șaizeci și nouă e lângă. Aici sigur rămâi dator."

Mi se face din nou rău.

— N-ai dacât s-aștepți, ridică ea din umeri și dă să închidă ușa.

— Stai! strig, iar ea se uită curioasă la mine. Ce să aștept?

Îmi zâmbește, cu părere de rău.

— Clienți, ce altceva? Mâncare la pat? îmi răspunde, apoi trântește ușa.

Disperată, încep să tremur, cu privirea fixă și înlăcrimată, îndreptată spre ușă. Mulatrul a spus ceva de camera șapte, dar de ce ea m-a adus în camera șaptezeci? Nu apuc să îmi răspund, pentru că ușa se deschide până la perete, iar zgomotul mă face să tresar și să fac un pas în spate. Încerc să îmi dau seama dacă ceea ce se întâmplă e măcar normal. Nu știu cine e bărbatul care mă evaluează acum din pragul ușii. Are o atitudine debordantă – înălțimea lui mă intimidează, ochii lui mă tranșează și simpla lui prezență mă perturbă. După câteva momente de tăcere, se apropie de mine, respirând greoi, cu vinele de pe gât și de la tâmple stând să-i explodeze. Din gândurile mele se formează un vârtej și încep să amețesc. Îmi pot imagina ce așteaptă de la mine. N-o să obțină vreodată. Aș prefera să ard de vie decât să-mi sacrific sufletul pentru așa ceva. Sufletul mi-a fost oferit de părinții mei și este, în același timp, tot ce mi-a rămas de la ei.

Când îmi dau seama că bărbatul ras pe cap, cu barbă proaspăt crescută și cu tente roșcate-n păr nu pare să facă vreo mișcare, îmi mut privirea spre ușa deschisă. Dacă aș fugi, mi-aș garanta primul loc spre infern. Știu că bărbatul ăsta nu e aici pentru sex, ci mai degrabă să se holbeze la mine. Vreau să rup tensiunea din dialogul nostru vizual, dar mulatrul apare în prag și parcă pot în sfârșit respira normal. Negroteiul, în schimb, abia își poate controla inspirațiile și expirațiile. Arată ca și când ar fi alergat până aici.

— Șefu'..., începe el, dar roșcatul ridică două degete în aer și-l face să tacă.

— Nu, Seth, știi ceva? rostește moale, pe un ton catifelat. E perfectă.

— Nu e Camilla, domnule.

Zâmbetul discret al bărbatului din fața mea îmi provoacă un fior pe șira spinării. Sprâncenele îi zvâcnesc, iar în ochii lui verzi mocnesc cărbuni, ca un fel de antecedent al unui plan diabolic.

— Știu, murmură. Dacă era Camilla, până acum zăceam pe podea, cu țeava de la pistol îndesată pe gât.

Mulatrul se uită la mine, iar expresia lui se încordează. Pot să observ că ceea ce se întâmplă nu îi surâde. Mie nici atât.

— Derek Santana, scumpo. Nu mă privi așa dușmănos. Sunt convins că i-ai auzit pe Hank vorbind despre mine, dar să nu crezi nimic din ce spun ei. Eu sunt băiatul bun în treaba asta, bine?

Mă întreb dacă el are impresia că sunt un copil naiv căruia crede că îi explică de ce stelele dispar dimineața de pe cer.

Tac.

Seth pășește în cameră.

— Domnule, cred că ar trebui să nu enervăm mai mult clanul Hank.

Santana încă mă studiază. Pare genul de bărbat care își poate da seama ce fel de persoană ești doar privindu-te clipind și respirând. Nu vreau să îi permit să-mi pătrundă în minte, dar începutul stării de sevraj în care mă aflu mă face foarte maleabilă și orice gând mi se opune vehement. Mă gândesc doar la cum aș putea face rost de o doză.

— N-am vrea să îi enervăm pe frații Hank, nu Seth?

— Nu, domnule.

— Dar ce ar trebui să le facem, Seth?

Santana se sucește spre Seth, zăbovind cu privirea asupra lui. Mulatrul devine stingerit și aproape dă un pas în spate. De ce se folosește Santana de atâta impunere și face atât abuz de control? Ce anume îi alimentează puterea asta, pe care o are asupra lui Seth, care este, la urma urmelor, bărbat cu experiență de viață – una de peste treizeci de ani? Nu cred că prostituatele îl fac pe Santana superior, ceea ce înseamnă că roșcatul ăsta are un alt soi de putere, bazată pe o strategie proprie, iar asta, cumva, mă îngrozește ca naiba și mă face să-l vreau cât mai departe de mine.

Seth tace mâlc.

— Îți spune eu ce ar trebui să le facem, Seth, continuă Santana, întorcându-și atenția asupra mea. Ar trebui să înfigem cuțite în ei și să le rotim lent, până când ar cădea răpuși la picioarele noastre.

Seth înghite în sec odată cu mine. Faptul că Santana se uită la mine, de parcă ar rosti o promisiune, îmi usucă gura.

— N-o avem pe Camilla de partea noastră, din păcate, dar ne poate ajuta ea. Nu-i așa, scumpo?

Tac cu înverșunare. El oftează și se îndreaptă spre ușă după ce îmi mai aruncă o privire decisivă.

— Ar fi perfect dacă ai colabora, iubito, îmi zâmbește el puțin forțat. Ne așteaptă o perioadă încărcată. Sunt un bărbat cu putere nelimitată, iar tu vei asculta de ceea ce eu spun, în regulă?

Pleacă, iar Seth rămâne în prag și mă privește amar. După câteva secunde, închide ușa și dispare, încuind-o. Mă grăbesc spre clanță și o încerc, dar bucata de lemn e înțepenită. Camera nu are ferestre, iar tot ce pot face acum este să mă așez pe podeaua de la ușă și să zac, în așteptarea a ceva ce nu îmi pot nici măcar imagina. Am nevoie de droguri ca să mă pot mișca. Pe frunte, gât și piept îmi curge sudoare, iar gura pur și simplu mi-a secat. Temperatura din cameră e tolerantă, dar corpul meu se luptă cu propriile fenomene în momentul de față. Mâinile îmi cad pe lângă coapse și picioarele mi se întind fără voie.

— Nu cred că i-ar fi de folos moartă, aud vocea bărbătească din hol, apoi cineva deschide ușa.

Seth intră, însoțit de femeia cu haine strâmte. Mulatrul mă reperează abia după ce ajunge în mijlocul dormitorului. Eu îmi țin ochii cu greu deschiși, dar ai lui se măresc considerabil când mă zăresc.

— La dracu', înjură tare. Suntem pe cale să pierdem soluția de pace a unui răboi de proporții.

— Război între cine și cine? întreabă femeia, neimpresionată de starea mea gravă.

— Hank și Santana.

Seth se apleacă în genunchi lângă mine, apoi îmi ridică brațul și îl întinde în față. Îmi întorc capul spre el și privesc încântată spre seringa pe care el o are între degete. Palma lui e aproape albă în interior, dar e plină de bătături, specifică oamenilor de culoare. Suspin când îmi înțeapă vena și împinge lichidul afrodisiac în sângele meu. Fuziunea îmi trezește tot corpul la viață. Zâmbesc mulțumită și aproape că îmi vine să îl îmbrățișez pe Seth.

— E numai bună pentru asta, spune femeia.

— Ți-am spus că Derek are alte planuri cu ea.

Seth îmi ridică din nou o pleoapă și îmi studiază ochiul. Îmi dau seama că el e un fel de medic pe aici.

— De ce naiba te îngrijești de ea, oricum? Santana poate găsi oricând o cale prin care să îi înfrunte pe Hank.

— Mă îngrijesc pentru că asta e treaba mea, Mika. Adu niște comprese reci.

— Nu fi ridicol. Santana o să mă trimită la plimbare, cu capul în pungă.

El îmi verifică încă o dată temperatura, atingându-mi fruntea cu dosul rece al palmei. Probabil Seth are în grijă sute de fete drogate, fără ca Santana să știe ce face el de fapt. Mă ia în brațe și mă poartă astfel de-a lungul holului, până în salonul imens, cu scenă în mijloc și cu nor de fum în jur. Ne oprim în fața camerei cu ușă masivă, în care am făcut duș, apoi mă întinde pe pat. Salteaua e moale și mă relaxează pentru câteva secunde.

— Ce dracu' crezi că faci? Trebuie să rămână în camera șaptezeci, Seth.

Seth nu se uită la Mika. E evident cât de mult o detestă.

— Santana a cerut s-o țin aici.

Ea a rămas blocată.

— Seth, tu glumeai când ai spus că nu e Camilla?

— Nu, dar se pare că asemănarea asta  îl încântă pe Derek.

— E orbit de obsesia lui..., murmură femeia, apropiindu-se de pat.

Amândoi se uită la mine cu părere de rău.

— Ar trebui ca doza să își facă efectul imediat, remarcă tipa. De ce am impresia că fata asta o să își dea duhul în orice clipă?

Seth își întoarce capul spre ea și o privește câteva momente. Când se uită din nou la mine, îmi reprim imboldul de a-i spune că sunt bine, pentru că de fapt mă simt îngrozitor. Întregul meu organism e dat peste cap. Am impresia că organele mi se împleticesc și că o să-mi iasă toate prin piept. Cred că tocmai de asta mă chircesc deodată și-mi aduc genunchii la piept. Simțurile îmi amintesc că, de fapt, sunt la menstruație. Închid ochii și îmi țin respirația.

— E pe ciclu, constată și Mika. Trebuie să îi dăm anticoncepționale.

Seth o fulgeră cu privirea.

— Mika, fata nu o să stea la dispoziția acelor animale. Nu o să părăsească dormitorul ăsta până când decide Derek.

— S-a întors din Corsica doar pentru că a aflat că nu era Camilla în dubă?

— Nu cred că ăsta e motivul. Faptul că în dubă se afla sosia Camillei l-a intrigat mai mult decât dacă ar fi fost Camilla însăși.

— Ce ți-e și cu bărbații ăștia îndrăgostiți..., oftează ea. Mă rog. Trebuie să verific etajul doi. Îi dai astea să le îmbrace când se trezește. Mă duc să caut niște tampoane.

— Mersi, Mika.

— Da – mă rog.

Aud mișcare în dormitor: un sertar tras, o ușa deschizându-se, și apă curgând.

Apă.

Deschid ochii și mă bucur să întâlnesc expresia temperată a lui Seth. Intuind nevoia mea, îmi întinde paharul cu apă și îmi toarnă altul când îl termin.

— Trebuie să fii foarte bine hidratată, îmi spune. Mediul ăsta e bolnav, puștoaico.

— Și atunci tu ce faci aici?

Se uită galeș la mine.

— Sunt la fel de bolnav ca ei.

Arunc o privire în jur, precaută.

— Nu sunt camere de filmat, dacă asta cauți.

Sunt surprinsă că a ghicit, dar nu spun nimic. Cred că expresia mea transmite mai multe.

— De ce sunt atât de slăbită? întreb, așezându-mi capul pe pernă. Nu mi-ai dat heroină? Încă transpir și îmi simt corpul amorțit.

Seth se sprijină cu umărul de stâlpul sculptat al baldechinului.

— E diluată, și pe lângă asta pierzi sânge. Dacă ți-aș fi injectat-o consistentă, cum trebuia, acum ai fi murit de dureri. Abia ți-ai revenit după supradoză.

— Oricum mă simt ca un deșeu.

— Măcar ești conștientă. Se numește „supraviețuire". Trăiești cum poți – cu ce ai.

Mă uit în gol la modelul ornamentat al baldechinului de deasupra mea.

— Ai căzut în cazanele Iadului, puștoaico. Îmi pare rău pentru tine.

Aproape râd.

— Satana ar trebui să se pregătească, în cazul ăsta.

— Arată destul de pregătit, zice Seth, pe un ton scăzut.

Mika intră în cameră și eu îmi forțez corpul să se deplaseze până în baie.

Nu știu cât timp o să petrec în iadul de aici, dar nu vreau nici să îmi imaginez. L-am auzit pe Seth spunând că Sebah a plecat în Chicago, cu frații lui, așa că nu o să îmi pierd timpul așteptând ca ei să facă ceva. E clar ca lumina zilei că puțin le pasă lor de mine. Pe lângă asta, probabil Sebah nu e într-o stare prea bună și cu toții se focusează pe el. Puterile îmi sunt limitate. Sunt drogată și rătăcită, la propriu, în lumea asta. Santana nu intenționează să îmi facă prea mult rău; ba chiar mi-a garantat indirect că voi rămâne în viață, pentru că are nevoie de mine ca să își încheie socotelile cu Hank. Dar, pe de altă parte, nu are de gând nici să îmi dea de ales.

Sunt nevoită să rămân lângă el dacă vreau să ajung la Sebah.

*

Știu că e noapte pentru că în clădire predomină liniștea. Seth a plecat de mai bine de trei ore, iar eu stau întinsă în pat încă de atunci. Nu mă străduiesc să fug din locul ăsta. Am ajung la o concluze clară, pe care am de gând s-o respect. O să aflu ce s-a întâmplat în casa fraților Hank, o să aflu unde e Sebah și cum se simte, și, cel mai important: o să aflu dacă într-adevăr îi sunt indiferentă sau nu.

Nu pot dormi. Ochii îmi stau larg deschiși, rotunzi, fixați pe un colț al draperiilor de la geamurile mari ale dormitorului. Oricât mi-aș dori să mă scot din mocirla în care mă afund tot mai mult, corpul nu îmi permite. Tipul care m-a drogat a știut că nu aveam să mă opun celor de aici dacă el mă injecta. De aceea a aplicat același tratament și celorlalte fete.

Sunt curioasă dacă Santana într-adevăr poate deține controlul în domeniul ăsta. Oare ce probleme are cu Hank? Pulsul mi-o ia razna când mă gândesc că, poate, ca prin absurd, Sebah s-ar ocupa de aceleași lucruri ilegale ca și Santana. Mă gândesc la felul în care a reușit să mă convingă să plec cu el în Europa, nelăsându-mi câteva opțiuni măcar. Dar apoi scutur din cap și mă forțez să adorm. Sunt prea obosită ca să pot gândi normal.

În ciuda eforturilor mele, timpul trece, iar eu rămân cu ochii mari și cu privirea goală. Detest liniștea asta stranie și felul în care apa picură în baie.

Tăcerea e ruptă de încuietoarea ușii, apoi de clanță. Sporesc atenția și îmi păstrez calmul, în timp ce Derek Santana pășește în cameră, urmat de Seth.

— Cum ai zis că o cheamă?

— Nu știu. Nu am găsit nicio informație despre ea. 

— Imposibil! N-ai căutat bine. Hank nu e interesant degeaba de ea. Oricum, trezește-o. Într-o oră plecăm.

— Cred că ar trebui să se odihnească mai mult.

— Cred că ar trebui să se străduiască mai mult. Vă aștept în salon.

Mă trezesc înainte ca Seth să apuce să spună ceva după plecarea lui Derek. Îmi pun rochia mulată lăsată de Mika cu o seară în urmă și apoi încalț cizmele mulate și lungi, cu toc. Mă simt jalnic. Sunt jalnică. Ținuta asta sumară strigă „Demnitate: minus zero!", la naiba! E o publicitate directă a corpului. Îmi dau seama că, oricât ar parea Santana de delicat, îi place afacerea murdară, și-n orice afacere murdară, lângă bărbat, există și o femeie murdară. Cu cât sunt mai multe femei murdare, cu atât afacerea e mai murdară, și cu cât afacerea e mai murdară, cu atât mai mult trag toate muștele la ea. Santana știe asta. Și mai știe și să coordoneze tot jegul ăsta. Noaptea trecută mi-a permis să mă gândesc la unele lucruri. Am înțeles ce voia Santana, iar eu am să simulez o colaborare perfectă, pentru că n-aș vrea să-l supăr, nu-i așa?

Mă irită privirile insistente ale celor pe lângă care trecem eu și Seth. Parcurgem holul spațios și întunecat, spre salonul unde ne așteaptă Santana. Sunt conștientă că încă transpir abundent și că abia mă țin pe picioare, dar dacă asta e singura posibilitate prin care pot ajunge la Sebah, atunci n-am s-o ratez pentru câteva detalii insignifiante. Pielea asudată mi se zbârlește când trecem pe lângă camerele puse la dispoziție oricărui bărbat care vrea să fie satisfăcut. Aș putea aprofunda lumea asta, ca să îmi explic ceea ce se întâmplă aici, și de ce, dar îmi e frică. Îmi e frică de faptul că aș putea rămâne captivă în mediul ăsta bolnăvicios.

Din capătul holului se revarsă o lumină puternică. Înaintez în spatele lui Seth, rugându-mă în sinea mea ca ceea ce se află dincolo de ușă să nu fie mai odios ca ce se află aici. Pașii îmi sunt ezitanți și reușesc (cu eforturi aproape supraomenești) să îl urmez pe Seth pe sub arcadă. Totul e fum și aer cald. O combinație de mirosuri și parfumuri bărbătești. Diferența bruscă dintre întuneric și lumină mă face să mă încrunt. Într-un fel, sunt impresionată de luxul din jur, precum și de condițiile de aici, dar tot un bordel împuțit rămâne.

Constat, din păcate prea târziu, că nu situația în sine îmi face genunchii să se înmoaie, ci prezența împunătoare a lui Xander, din salonul imens.

Înghit în sec, iar picioarele mi se țintuiesc în loc. Seth se oprește lângă masa lungă la care Derek și Xander sunt așezați. Privirea lui Santana pare amuzată, în timp ce învârte câteva guri de vin roșu într-un pahar cu picior. Îl dă pe gât și se ridică în picioare, lovind cu palmele în suprafața de sticlă a mesei. Inelele lui fac zgomot. În tot acest timp, eu nu îmi pot lua privirea de la Xander. E încruntat. Arată îngrozitor, cu ochii roși, trași în jos de cearnăne mari, iar barba îi e crescută mai mult decât de obicei. Abia acum realizez cât de familiar îmi e chipul lui. Mă evaluează din cap până în picioare, asigurându-se că am mâinile și picioarele la locul lor. Expresia i se îmblânzește când se uită în ochii mei. Aproape îi pare rău că am ajuns în halul ăsta.

Santana își drege glasul, vag deranjat de dialogul nonverbal dintre mine în Xander.

— Dacă există ceva ce detest cel mai mult în lumea asta, Hank, atunci acel lucru este „vizita neanunțată".

Xander zâmbește cu jumătate de gură.

— Ți-ai pierdut din tact, Derek – nu mai ești la fel de pricepul în ale minciunii.

Santana se arată ofensat, dar știm cu toții că de fapt îl doare în cot. Se uită la mine și, apropiindu-se cu pași de felină, își pune un braț în jurul gâtului meu.

— De obicei sinceritatea e cea care face victime, Hank. Adevărul a omorât mulți oameni, știi? Minciuna mai puțin.

Xander se ridică de la masă, iar scaunul lui face zgomot de pardoseala din marmură. Clătină din cap, uitându-se în jos.

— N-am timp să fac filozofie cu tine, Derek. Fii inteligent, și noi vom pleca în liniște de aici.

Derek mă trage mai mult spre el.

— Vai, Xander... Speram să fi învățat ceva despre mine în scurta perioadă de când ne cunoaștem.

— N-am avut nevoie de mai mult de două secunde ca să-mi dau seama că ești un parazit.

Xander se apropie ușor de noi, cu palmele vârâte în buzunarele pantalonilor. Ochii lui nu mă scapă nici o secundă din priviri. Are o expresie feroce și încărcată de dispreț. Vreau cu disperare să îl întreb unde e Sebah și cum se simte, dar înțeleg după aerul lui tensionat că lucrurile nu stau prea bine. Aș complica mai tare situația dacă i-aș da lui Santana de înțeles că Sebah a pățit ceva. Cred că e tot ce trebuie să audă, în momentul ăsta, ca să își dea seama că frații Hank sunt mai vulnerabili ca niciodată.

— Sunt surpins că nu a venit Sebah, vorbește Derek. Trebuie, în ciuda ego-ului meu, să recunosc că i-a funcționat de minune planul.

Adică?

— Nu a fost niciun plan, mârâie Xander. Sebah...

— Ce vrei să spui? mă trezesc vorbind.

— Santana nu știe ce vorbește, Raegan.

Nu mă uit la Xander. Fac un pas în lateral și-l privesc atentă, răbdătoare și intrigată pe Santana. El îmi susține privirea un moment, apoi se uită la Xander fără să își miște capul. Lent, se întoarce spre el, iar eu aproape pot vedea vârtejul încordat care își mărește treptat proporțiile în jurul lor.

Santana zâmbește. 

— Ce se întâmplă aici? râde el. Tocmai mi-ai dat un motiv al naibii de bun să o păstrez, Hank. Știi asta, nu?

Xander închide ochii și își trece palmele peste față. Își înclină capul, apoi, cu un gest lejer și cu o expresie senină, scoate de la spate un pistol și îndreaptă țeava spre pieptul lui Derek. Trag aer printre buze și mă blochez. Una e să vezi sau să auzi cum oamenii se omoară unii pe alții, și alta e să fii martoră implicată (dacă nu sufletește, măcar mental). Nu vreau să văd cum Xander împușcă pe cineva. Sau, mai rău: cum cineva îl împușcă pe Xander.

Santana nu reacționează în mod evident, doar zâmbește încântat și îmi aruncă o privire cu subînțeles.

— Dacă mă voiai mort, spune el, m-ai fi împușcat deja.

— Te vreau mort, dar meriți o moarte extrem de lentă. Cu glonțul doar te opresc, Derek. Dă-i drumul și noi vom pleca.

— Ai observat asemănarea dintre ea și Camilla, nu?

Xander se uită la mine pe sub sprâncene, iar privirea lui e tivită cu ceva ciudat, care îmi răscolește stomacul. Parcă și-ar cere scuze în tăcere. Poate aș accepta asta, dacă nu aș avea în fața ochilor un pistol și doi bărbați care se înfruntă din priviri.

— Da, am observat, rostește Xander, pe un ton scăzut.

— Sebah a ținut-o ascunsă, și o ține și pe Camilla.

Inima îmi bubuie în piept în timp ce Xander încarcă arma. Santana se crispează imperceptibil. Toate gândurile mi se amestecă între ele, dar numele Camilla mi se repetă obsesiv în cap. Sunt un ghem de stări, dar sunt unul paralizat. Îl simt pe Xander în pericol, și știu că e, pentru că un om ca Derek nu ar rezista fără escortă. Sunt convinsă că Seth nu e singurul care ne privește în momentul ăsta. Aproape pot simți pe frunte urma rotundă a unui vârf de pistol.

— N-o amesteca pe Raegan în problemele tale cu Camilla, Derek.

Tonul incisiv al lui Xander îmi provocă un fior pe șira spinării. Simțurile mi se destupă, pentru că efectul drogului se duce. Nu există definiție care ar putea explica momentele astea, în care tranzitezi de la drog la realitate. Totul e intens deodată. Totul e real. Conștientizezi că nu poți trăi veșnic și te simți ca și când ai intra din nou și din nou într-o depresie fără diagnostic. Soluția e o altă doză, iar ea te-ar transpune din realitate într-o altă lume, unde lucrurile nu sunt atât de complicate, unde nu vrei să schimbi nimic, și în care ți-ai putea menține minimul de trăiri, dar pe care le-ai transforma în altceva – în orice vrei tu.

Îmi vine să urlu. Încerp să respir sacadat și închid ochii.

Santana se dă un pas în spate și își studiază, cu un interes improvizat, inelele de pe degete. Într-o clipă, suntem înconjurați de bodyguarzi. Acum, toate posibilitățile de a scăpa ni s-au redus brusc, forțându-ne să ne limităm la acest cerc uman la exterior și inuman în interior.

Tresar când pistolul face contact putetnic cu podeaua, alunecând pe suprafața netedă, până lângă picioarele lui Derek. Mă uit la Xander, șocată. El rămâne pe poziție și aproape-mi vine să-i dau un pumn. Ce mama naibii face?! Se sinucide.

Santana îl privește pe sub sprâncene, sceptic. Xander îi susține privirea.

— Nu trebuie să te omor ca să trăiesc fără tine, Derek. Sau, mai bine zis: ca să trăiesc în ciuda ta. Ar fi păcat să nu simți cum Sebah o să te disece până o să-ți ajungă pe partea cealaltă. Nu-i pot fura fratelui meu asemenea ocazie. Xander râde amar. Nu-i pot face una ca asta.

Derek contemplează arma, uitându-se în jos, apoi zâmbește. Xander l-a călcat pe coada lui neagră, de panteră.

— Drăguță confesiune, spune el, dar cred că ai putea fi mai impersonal, dacă te-ai strădui.

Xander nu e mișcat de cuvintele lui. Credeam că escorta lui Derek avea să îl intimideze, dar el se comportă ca și când situația e complet în favoarea lui. Nu îmi e teamă de Santana sau de faptul că i-ar putea face ceva rău lui Xander, pentru că nu poate, dar în schimb îmi este teamă de pornirea pe care o are el față de Sebah. Știu că Xander asta încearcă să repare, însă nu adoptă atitudinea potrivită.

— Cred că aici tu ești cel care ia lucrurile prea personal. Pe Sebah îl doare-n cot de tine.

— Dar o vrea pe Camilla, mârâie Derek, iar Camilla e a mea.

— Toate femeile sunt ale tale, Santana, nu vezi? Ai transformat locul ăsta în ceva ce îți amintește de ea.

— Nu s-ar fi ajuns aici dacă Sebah cântărea lucrurile mai atent și nu mă trăda. Nenorocitul ăla mi-a luat femeia, iar acum e rândul meu s-o fac.

— Ești bolnav, Derek... Gândește-te bine.

Xander devine agitat și își dă seama că a greșit pasând pistolul la Derek. Atunci când Santana se apleacă și ridică arma, îmi pierd cumpătul, și mă reped spre el. Derek ridică dintr-o mișcare pistolul deja încărcat și îl îndreaptă spre Xander.

— Xander! strig, dar vocea mi se pierde în ecou.

Derek trage, iar sunetul scurt și ascuțit al focului umple jumătate din clădire.