The Return

                 SERENITY

-MMH...
        Marai de durere atunci când ma trezesc.Tot corpul ma doare de parca am căzut de la etajul 3.Și din moment ce încă trăiesc,ma gandesc ca nu s-a întâmplat asta.
        Cand deschid ochii simt ca se învârte camera cu mine,iar timp de câteva secunde nu pot sa disting nimic.Dupa ce reușesc sa focalizez tavanul încerc sa ma ridic și,simt cum tot corpul îmi zvacneste de durere pana in măduva oaselor.Îmi scapa un scâncet.
-Poate ar trebui sa o iei mai usor,se aude o voce din spatele meu,care ma ia pe nepregatite.
Fac ochii mari și tresar.Ma întorc brusc spre sursa vocii.Mare greșeală,fiindcă simt o durere covârșitoare,de 2 ori mai puternica decât prima.Imi mușc limba in timp ce-mi tin ochii închiși,si-mi înăbuș un alt strigat.
-Spre binele tau,te sfătuiesc sa nu mai faci mișcări bruște.Stiu ce zic,sunt doctor,se aude din nou aceeași voce masculină.
Inspir încet,apoi deschid ochii.
Îl privesc pe bărbatul din fata mea,pe care îmi dau seama ca nu-l recunosc.Sta sprijinit de biroul din lemn masiv și,ma privește la rândul lui.
        Toată camera e decorata cu aceeași mobila,din lemn masiv.Draperiile din stofa,de un verde smarald,sunt in aceeași nuanță cu scaunele din fata biroului și canapeaua pe care stau eu.
        Îl studiez pe bărbatul din fata mea.Poarta o cămașă bleumarin cu mânecile suflecate.La cămașă a asortat o pereche de pantaloni negrii și niște pantofi masculini.
Pare ca ar avea,nu știu,in jur de 30 de ani?
Parul de un castaniu care da puțin intr-un blond mieros,ii sta răvășit,iar pielea lui...Acum ca ma uit mai bine,pielea lui este foarte alba,de parca ar fi de portelan.
        As minti dacă as spune ca nu arata bine.
        Pana la urma,ce e frumos și lui Dumnezeu Ii place.
        Dupa câteva momente de holbare,vocea lui ma aduce inapoi cu picioarele pe pământ.
         -Te simți bine? ma întreabă privindu-ma îngrijorat.
        Mi-am dat seama ca încă nu i-am raspuns la intrebare.Nu fac altceva decât sa ma holbez.Ce rusine!
Cred ca o iau razna!
        De ce sunt in casa unui străin?!
      Oare...oare m-a răpit?Sau și mai rău!
        Primul impuls care îmi vine in momentul asta este sa alerg spre usa cât ma tin picioarele.Insa,atunci când ma ridic de pe canapea,nici nu apuc sa fac doi pași ca simt cum tot corpul începe sa mi se încovoaie de durere.Picioarele ma lasă total și,in secunda următoare ma pravalesc pe jos.
        Tradatoarelor!
        Din spatele meu se aud pasi apăsați care,se îndreaptă spre mine.
        Asta mi-a fost!Mi-a făcut placere sa va cunosc!
         -Lasă-ma sa te ajut! îmi spune bărbatul și îmi întinde mâna.
        As fi chiar tentată sa i-o iau, dacă as sti sigur ca nu vrea sa ma omoare,sau sa ma disece și apoi sa-mi vândă organele.
         -Stai departe de mine! spun și vocea îmi trădează frica.
        Ma trag mai in spate și îmi ridic fata spre el.Pare...confuz?De parca eu sunt ce cea nebuna,nu invers.
         -Linisteste-te,nu o sa-ti fac rău!Imi pare rău dacă te-am speriat,îmi spune pe un ton calm.
Nu zău?
Sa stii ca nu m-ai speriat deloc.Nu e ca și cum m-am trezit pe canapeaua unui străin.
        Face un pas spre mine,iar eu ma trag in spate din nou.
         -Cine ești și ce vrei de la mine?De ce naiba m-ai adus aici?! spun aruncandu-i o privire ucigătoare.
        Parca întrebările astea păreau mai hotărâte in capul meu.
        Oftează prelung și își freacă fata iritat.
         -Ai avut un accident auto,iar eu te-am găsit și te-am adus aici,pentru a te ajuta,îmi raspunde inapoi.
   Acum parca se mai leagă lucrurile puțin...Nu foarte mult!Tot mai am niște nelămuriri.
         -De ce nu m-ai dus la spital,il intreb pe un ton suspicios,mentinandu-mi privirea ucigătoare.
Zece puncte pentru mine,așa mai merge!
         -Ti-am salvat viața,spune el privindu-ma lung printre gene.Nu am auzit nici măcar un,,mulțumesc",face o pauza și apoi continua:Chiar așa mult te interesează de ce nu te-am dus la spital?
Da!
        Ma întreabă,dar pare mai mult o intrebare retorica,însă asta nu ma oprește sa ii răspund:
         -Da,chiar ma interesează,ii zic privindu-l in ochii lui negri care sunt intrun contrast izbitor cu pielea sa alba.Ma intreb cum de nu i-am observat pana acum.
Aștept sa îmi răspundă,însă nu o face.Raman in același loc,întinsa pe aceeași podea și aștept sa zică ceva,orice.
Nici nu am timp sa reacționez in momentul in care isi încolăcește un brat pe după genunchii mei,și unul in jurul taliei mele.Ma ia in brate și ma aseaza la loc pe canapea.Stiu doar ca inima refuza sa ma mai asculte și o ia la goana,din nou,din cauza fricii.Sper doar sa nu fie cumva vreun început de atac de cord...
-Numele meu e Alaric,spune el,dar nu l-am auzit prea bine din cauza bătăilor inimii,care-mi vajaiesc in timpane.
-Poftim...? întreb puțin pierdută.
-Am spus ca ma numesc Alaric.
        Imi fixează privirea și apoi ma întreabă:
         -Tu ai un nume?Doresti sa mi-l împărtășești?zice in continuare răbdător.
        Chiar nu îmi dădusem seama ca aștepta sa-i zic și eu numele meu.
-Eu...eu ma numesc...,spun balabaindu-ma si clipind des,apoi ma opresc brusc.
De ce nu-mi amintesc numele meu?!
Cum e posibil așa ceva?
        Adica,ar trebui sa știu cum ma cheamă.Nu?
        Incerc sa caut in minte și...
        Nimic!
        Nu-mi amintesc nici măcar,câți ani am.Totul e alb,exact ca o foaie goala de caiet.E ca și cum...ca și cum abia m-am născut.
Alaric ma privește întrebător.
        Nu înțeleg ce mi se întâmpla.Ma panichez si încep sa plang,simțind ca ma sufoc.